Unde e? Oare ce face? Cu cine e? Dacă în seara asta cineva îi oferă bucurie? Dar plăcere? Ești matur, sau te prefaci că înțelegi? Acceptă că nimic nu mai stă în puterea ta. Da, s-a terminat și viața merge mai departe. Te întorci pe partea cealaltă și încerci să-i găsești defecte ca să poți adormi. Ceva nu te lasă, poate frica de a-i păta amintirea. După mii de gânduri care năvălesc toate odată nici nu mai știi ce vroiai să faci, să-ți amintești defectele ei, sau să ți le reprimi pe ale tale. Încerci să-ți scoți din cap imaginea ei în atenția unui alt bărbat. Încerci să nu vizualizezi cum o atinge în locul tău favorit de pe trup. Nu știi ce te doare mai rău, faptul că tu ai făcut-o să plângă, sau că altul o va face să râdă.
N-ai mai scris de
aproape un an. De ce acum? De ce ea? Sunt milioane de oameni, toți speciali în
felul lor deci cu toții exact la fel de banali, cu aceleași frici și probleme,
chinuiți de aceleași tâmpenii mărunte ca și tine. De ce acum? Te răsucești iar
pe pernă. La dracu, nu e prima femeie, sau poate e, și restul au fost doar închipuiri.
Ce nenorocită e
lumea. După ce te asaltează o viață întreagă cu clișee masculiste și cu norme
de comportament, te aruncă în brațele unei femei care îți dovedește că tot ce
știai despre bărbați este o prostie. Încerci să îți amintești cine ești, că ai
o vârstă și că urăști siropoșenia asta de căcat. În lumea de zi cu zi ți se
pare pueril să te porți așa, ai pretenții de maturitate...
Mă fut în Blogu
lu Otravă și toate panseurile lui rozalii, dacă dragostea e atât de
unidimensională mă bucur că nu iubesc cum trebuie. Oooo tu, luna de pe cer și
soarele paștelui mă-si! Mă dezgustă imaginea asta îngustă despre femei și
bărbați. Am încetat să mă mai întreb
dacă iubesc cum ar trebui să iubească un bărbat adevărat, sau dacă sunt ce
trebuie, ce se cere de la mine ca gen. Acum doar sunt. Nu mai înțeleg unde mă
termin eu și începe ea, mintea mea e ca orchestra înainte de concert, o gălăgie
atonală care își caută în zadar nota perfectă.
Nu s-a pogorât
nimeni, nu s-a arătat, nu s-a înfățișat. N-a cântat nici o piculină pe fundal. N-a
fost nici un prinț și nici o zână la mijloc. Au fost doar doi proști într-un
pat, preocupați să-și ascundă fragilitatea, pregătiți să se mintă că totul va
fi bine, înfricoșați să iubească. Două trupuri bătrâne, lovite și uzate, care
se mângâiau cu timiditatea unor copii. De ce ea?
De când și-a
golit partea ei de șifonier mă târăsc prin viață ca o mască printr-un teatru
pustiu. Joc o piesă la care nu se uită nimeni. Sunt ok... Mimez că exist și
răspund la întrebări ca netu la ping, nu cumva să se prindă cineva că nu mai e
nimeni la capătul firului. De parcă nu s-ar prinde oricum. De parcă le-ar păsa.
De parcă mi-ar păsa dacă le pasă sau nu. De ce dracu îmi ascund durerea mereu
în fața ei, de ce nu urlu decât atunci când e mult prea târziu?
Cred că lacrimile
femeilor mă flatau de fapt, dar eram prea prost ca să pot înțelege
complimentul. Prea nervos și dezamăgit ca să ascult. Dezamăgit de ce? Nici
nu-mi amintesc. Nu-mi amintesc cine m-a învățat să fiu așa, tot ce știu e că
nu-mi e de folos niciodată. Termină dracu cu
ifosele astea de suflet sensibil și culcă-te! Mâine trebuie să te prefaci că ai
treabă.
