Noaptea prin noi. Partea I

photo by Dan Pavel

În aceeași noapte un domn elegant e lovit în plin de o mașină. Un tânăr bruschează un polițist confuz care îl împiedică să acorde primul ajutor. Un șofer își acoperă fața cu mâinile. Cineva urlă. Nuntașii înca nu simt lipsa domnului bine îmbrăcat, cinstesc prea departe pentru a fi auzit zgomotul frânelor peste volumul muzicii de petrecere. Nimeni nu l-a văzut ieșind din restaurant. O mulțime de siluete tăcute înconjoară scena cu mișcări lente iar șirul lung de mașini caută să scape de ambuteiajul creat. Poziția nefirească a trupului și lipsa de mișcare trădează deznodământul. Între dârele de frână un pantof lasă umbre lungi pe asfalt. În zare se aud artificii și o sirenă.

În aceeași noapte o fată își vinde trupul la colț. Îmbrăcată mult prea sumar pentru vremea de afară, cu gesturi lascive intrate în reflex, zâmbește stângaci și îmi face cu mâna. Intrată în lumina farurilor arată ca un iepure zgribulit. Întrezăresc o vârstă prea fragedă și un suflet ponosit. Îi admir formele aproape perfecte și mă întristez. O întreb adresa. Îmi răspunde politicos. Mai departe așteaptă încă o fată și încă una, și încă una... Priviri moarte, paiete lucitoare și parfum ieftin. O procesiune de tinerețe distrusă, la preț redus. În umbra unei intrări se înghesuie vânzătorii de carne, cu ochii mijiți la marfa și potențiali consumatori. Reclamele luminoase promit că fericirea e la hypermarket. Mă intreb cum dracu' am ajuns în zona asta de oraș. Șoseaua brăzdează întunericul cu aburi de canal. În sfârșit adresa corectă.

În aceeași noapte un actor înfrânt de sărăcie își caută drumul către prieteni demult uitați. Ostenit și lefter nu îndrăznește să cerșească bani de bilet către casă, sau mancare. Demnitatea asta te omoară uneori. Cu spatele încovoiat de foame și gesturi lipsite de speranță face autostopul pe DN. Opresc. Povestește de pe bancheta din spate despre o viață de orfan și oameni care nu mai sunt, despre dragoste și pribegie, despre o jumatate de pâine și rolul lui favorit alături de maestrul Dinică. Maestrul nu mai este. Posturile sunt blocate de la minister. Nu se mai fac angajări la teatru și chiria e prea mare. Îl duc la gară. Grasa plictisită de la ghișeu mă privește ca un pește mort în timp ce îmi ia banii. Cu mâna tremurandă actorul apucă biletul oferit și multumește stânjenit. Incinta miroase a transpirație și ulei de motor. Îmi spune că o să doarmă în sala de așteptare și că nu trebuie să-mi fac griji. Mâine dimineață pleacă trenul către locul îndepărtat unde s-a născut, unde n-a avut pe nimeni dar speră să mai fie cineva. Nu pare convins că va găsi ce caută. Zâmbesc și îi strâng mâna. Nu știu ce e mai trist, faptul că ne-am despărțit așa de repede sau că l-am regăsit pe google și am aflat că spunea adevărul. Aș fi preferat să fiu mințit. Dacă mă păcălea pentru bani era mai puțin nedrept.

În aceeași noapte se îmbrățișează oameni. Cântându-și tinerețea sub măștile de bal, vociferează fără reținere despre viață, dragoste și dulcea ignoranță întreținută cu alcool. Un puști se apleacă chinuit către o toaletă. O fată râde zgomotos de cineva prăbușit pe un bar. Vacarmul muzicii acoperă un suspin melancolic. Un el se preface neinteresat de o ea. Ea zâmbește teatral și încearcă să ascundă faptul că s-a gândit toată săptămâna la suicid. Ar fi fost frumoasă dacă n-ar fi simțit că moare pe dinăuntru. Dispar amândoi în mulțime. Nu mă pot concentra asupra nimănui în beciul ăsta obscur. Cineva câștigă o sticlă de whisky la un concurs ambiguu. Locul doi primește șase beri la alegere. Îmbulzeală și strigăte de bucurie. Mirosul îngrozitor de tutun, alcool și urină nu mă mai deranjează așa tare. Unii par pregătiți de halloween de la pubertate, nu înțeleg de ce au cheltuit banii pe costume. Tac și zâmbesc politicos. Un pletos bondoc și beat încearcă să schimbe o hârtie de cincizeci de lei. Podeaua e lipicioasă. Mă scuz și ies. Lângă un maidanez bucuros se clatină un domn răvășit. Pornesc motorul. 

În aceeași noapte un tată își mângâie copilul adormit în autobuz. O mamă îngrijorată își face calcule. Întinsă într-un pat, cu ochii inchisi, o femeie între două vârste ascultă respirația grea a soțului. Mâine sunt gata actele de divorț și copiii înca nu stiu nimic. Într-o fereastră un student urlă despre dragoste. Pe un trotuar o fată imbrăcată elegant așteaptă un taxi care nu mai vine. Un gunoier împinge un tomberon și fredonează. Undeva în beznă o voce promite că o să slăbească la vară. 

Opresc la semafor și pentru câteva clipe mintea îmi rătăcește haotic. Trebuie să reînnoiesc polița de asigurare. Am uitat să plătesc tva-ul. N-am mai fost de mult la mormântul lui taica-miu. Trebuie să mă bărbieresc. Îmi pare rău că n-am apucat să vorbesc cu prietenii la petrecere. Ce căcănari ăia de la service. Azinoapte m-am uitat la spatele tău gol în timp ce dormeai. Oare ți-am influentat visul? M-aș duce la o sală de fitness dar mi-am pierdut respectul pentru frumusețe. Unde se duc gândurile când se duc? 

Semaforul se face verde. Motorul fierbinte toarce discret pe un bulevard pustiu. Nu știu încotro mă îndrept în bezna asta și nici câți kilometri am facut până acum. Filmul orașului rulează în continuare pe parbriz. Ești frumoasă. Nu-mi dau seama dacă te plictisesc sau te intimidez. Te întorci către mine și întrebi timid: Ești supărat? Strâng de volan: Nu...

Viața după gratii

photo by Dan Pavel

Când eram copil îmi doream să privesc lumea ca un om mare, îi invidiam pe adulți pentru independență, pentru forța și libertatea pe care o emanau. Credeam cu tărie că a fi adult înseamnă o viața lipsită de limite, de constrângeri stupide, plină de însemnătate și bomboane de ciocolată. Îndoctrinat de școală și părinți, care promiteau recompense extraordinare pentru o viață de excelență în studiu și bună purtare, m-am avântat în primi ani de viață, cu ochii sclipicioși, convins că dacă sunt cuminte, nu mă foiesc în bancă și pap tot, nimic nu-mi poate sta în cale. Mi se spunea ca dacă fac ce trebuie nimic nu e de neatins.

Ceilalți copii îndoctrinați similar, toți cu nezdruncinata convingere că sunt speciali, mă priveau cu superioritate, batjocorindu-mi sandwich-ul cu parizer care îmi trăda proveniența modestă. Îmi aduc aminte și acum șocul resimțit atunci când am realizat că lumea zugrăvită de părinți și profesori nu are legătură cu realitatea și că este doar o închipuire idealizată, o îndoctrinare parșivă de pe urma căreia și ei sufereau la rândul lor. Abia acum realizez că oamenii aștia care ne-au influențat viața erau victime insărcinate să crească și să educe o nouă generație de victime. Erau produsul unui aparat de manipulare global, menit să întrețină iluzia posibilității de a atinge succesul și deci fericirea. Tot efortul era depus în a trăi după reguli inumane, iraționale, impuse de o entitate obscură și necontestabilă.

În lumea mea îngustă, de copil, care nu semăna deloc cu ce știam eu de la adulți, găseam alinare în desen și mici acte de sabotaj, Puneam gumă pe scaune, scuipam în sandwich înainte să-mi fie furat, sabotam stilouri chinezești, împroscam obscenități la adresa agresorilor în timp ce luam bătaie, ascundeam caiete, lipeam caricaturile torționarilor la toaletă, aruncam în wc toată hârtia igienică, etc. După toate acestea suportam consecințele resemnat, convins că viața de adult mă va elibera.

Debusolat total de raportul efort-recompensă am renunțat treptat să mă străduiesc și pentru că natura mă înzestrase cu o abilitate destul de rară de a trece prin școală ca gâscanul prin baltă, m-am obișnuit foarte repede cu nota minimă de trecere. Până la sfârșitul școlii generale evoluasem de la stadiul de tocilar model, apretat, tuns la milimetru, olimpic la fizică, la stadiul de moluscă cu plete mițoase, adormită în ultima bancă cu hanoracul Metallica tras peste ochi. 

Mai târziu la liceu, găseam alinare în desen și mici acte de sabotaj. Puneam gumă pe scaune, scuipam în sandwich-urile altora, chiuleam sub ochii buimaci ai portarului intoxicat cu etilen, mă băteam cu victorii îndoielnice pe ulițe nămolite. Sabotam catedra și catalogul, motivam absențe, lipeam caricaturile profesorilor pe tablă, împroscam obscenitati, și fumam în toaletă mulțumit că am aruncat toată hârtia igienică în wc. Îmi petreceam viața răsturnat în ultima bancă, cu gluga hanoracului Metallica peste pletele zburlite așteptând să devin adult, să-mi apuc de gât libertatea promisă și să zbier: Unde ai fost Bă până acu'!!!. După cum v-ați dat seama nu tocmai un salt evolutiv.

Când am intrat pe poarta facultății în prima zi mi-am spus că tortura a luat sfârșit și că aici voi găsi raspunsuri adevărate la dilemele vieții. Am crezut cu tărie că mințile luminate ale instituției îmi vor deschide calea, îmi vor arăta valorile reale, îmi vor dărui libertatea la care tânjeam de copil. Ceilalți studenți, a caror convingere că sunt speciali dăinuise în timp, mă priveau cu superioritate, batjocorindu-mi sandwich-ul cu parizer în care eram pregătit oricând să scuip la cel mai mic semn de agresiune și care îmi trăda proveniența modestă.

După primul an petrecut ca student model, apretat, cu ochii sclipiciosi, m-am regăsit prăbusit în aceeași ultimă bancă, bulversat de etilen, împroșcând obscenități, nebărbierit, mirosind a tutun și parfum ieftin, cu gluga hanoracului Metallica trasă peste pletele jegoase. Total dezamăgit de lipsa răspunsurilor, trădat de un ideal absurd și non-valori mi-am petrecut anii de școala în diverse stadii de somnolență și intoxicare așteptând să vină trenul vieții de adult care să mă poarte către libertate.

Acum sunt adult, sunt liber. Mă puteți găsi la munca, prăbușit peste birou, somnolent, nebărbierit, mirosind a tutun, cu hanoracul Metallica tras peste începutul de chelie, mănânc bomboane de ciocolată. Aștept să vină libertatea și fericirea promise. Am încetat să mai contest logica și umanitatea regulilor după care trăim. Găsesc alinare în desen și mici acte de sabotaj...

Civilizația trece prin stomac

photo by Dan Pavel

Problema nu este că românii se calcă în picioare ci că au fost aduși în această situație. Fie că se imbulzesc la coada la ajutoare de sărbători, la pomenile electorale, la reduceri, fie că se calcă în picioare la pupatul de moaște, comportamentul ăsta aproape animalic are drept cauză disperarea și sărăcia generalizată.

Mai nou lumea bună se grăbeste să acuze cu degetul murdar de sarmale și mutra schimonosită de indestulare, comportamentul nedemn al celor săraci. Nu știu cine mă deprimă mai tare, flămânzii reduși la comportament animalic sau sătuii care îi arată cu degetul.

E greu să îți menții demnitatea cu stomacul gol și hainele rupte, iar copiii de acasă nu se hrănesc nici cu demnitate, nici cu bun simt. E foarte ușor pentru o generație care nu a făcut foamea cu adevărat să comenteze de pe margini confortabile. 

Văd zilnic în jurul meu oameni care dau pilde despre viață și decență în condițiile în care nu au sacrificat niciodată nimic pentru nimeni. Blestemul sărăciei duce la pierderea umanismului în ultimă instantă, demnitatea și decența sunt sacrificate pe altarul supraviețuirii. Nu văd cum se poate păstra echilibrul unei civilizații mânate de foame și cele mai primare instincte.

Celor care înfierează comportamentul amărâților de la cozile pentru ajutoare țin să le amintesc că părinții lor făceau același lucru pe vremea comunismului, numai că nu erau săraci și cozile nu erau pentru ajutoare ci pentru lucruri care astăzi par banale și cuvenite.