Ștampile

Lucrare dedicată căpușelor hulpave de la finanțe publice.

by Dan Pavel

Un cur și o pisică rea

Să încerci să educi poporul român e ca și cum ai încerca să te ștergi la cur cu o pisică în călduri. Înainte să îndrepți pisica nervoasă către părțile moi, ai deja o presimțire că n-o să fie o experiență plăcută. Nici curul, nici pisica nu vor să participe la chestia asta, dar pentru că situația o impune și altă idee mai bună nu și-a făcut apariția, unii chiar mai încearcă să-i culturalizeze pe români. Da, chiar și într-o țară în care aparent nu se întâmplă nimic bun, există oameni care se străduiesc. Există încă profesori, doctori, oameni de cultură, artiști, intelectuali bătrâni și tineri care simt durerea asta zilnic. Simt neputința și inutilitatea în ceea ce fac, și cu toate astea continuă să facă, în speranța că pot salva frumosul de la moarte. O fac pentru oameni indiferent de gradul lor de educație, pentru cei care își doresc să-și depășească condiția, să învețe și să se curețe de rahatul în care îi adâncește statul român. Din nefericire cultura și arta au trecut treptat în zona underground, iar mainstream-ul a rămas teritoriul arid suprapopulat de prost gust. În această nefericită metaforă, românul este curul și pisica în călduri este statul român.

Ca orice cur, românul e greu de urnit. În orice situație se lasă greu dizlocat din tiparele adânc împământenite, și cred că ori de câte ori se înfățișază o soluție nouă la o problemă veche, românul se preface că nu există și că nu are opțiuni. De aceea, de exemplu toaletele publice sunt întotdeauna murdare de rahat în locuri unde orice minte normală ar crede că nu poate ajunge rahatul. Se pare că un cur obișnuit nu poate recunoaște meritele unui vas de veceu nici la a suta folosire. Din același motiv peisajele sunt ticsite de gunoaie și speciile rare sunt împinse pe calea dispariției. Curul nu remarcă merite. Pentru noi cred că e mai simplu să fim pierzători de profesie decât să ne asumăm greșelile în mod constructiv, dar nu suntem unici vinovați pentru starea actuală. Este o chestiune de educație și amenințarea pe care educația o reprezintă pentru orice sistem bazat pe profit financiar. Orice om politic, sau de afaceri, știe că un public educat este un public dificil de mulțumit. Pentru a face față unui consumator inteligent, produsul vândut trebuie să îndeplinească niște condiții riguroase. Abilitatea celor care vând este de multe ori mai scăzută decât a celor care ar trebui să cumpere. Pentru a menține profitul pe linia verde din graficele de care sunt îndrăgostiți toți corporatiștii, trebuie crescută calitatea produsului, sau scăzută calitatea cumpărătorului. După cum se poate observa este cu mult mai simplu să transformi un om într-un cur, decât să liniștești o pisică în călduri. 

Ca orice pisică în călduri, lumea politică este dornică de gratificare instantanee. Nu există o strategie pe termen lung și nici gândire în perspectivă. Anii electorali sunt similari perioadelor de rut, în care pisica torturată de patimile dorinței ridică coada dizgrațios, își arată păsărica în mod lasciv și urlă ca o apucată în speranța că o aude cineva. Pisica nervoasă nu știe cum sau de ce este în călduri, ea știe că are nevoie de satisfacție imediată și orice activitate care nu este orientată strict către satisfacerea propriilor nevoi, nu face altceva decât să enerveze mai rău. În această perioadă, atât pisica cât și politicianul român, își pierde orice urmă de demnitate. Promite orice, face orice, zgârie pe oricine, emite cât mai mult zgomot și se umilește pentru un scop bine definit. Diferenta este că pisicilor le trece la un moment dat, dar politicienilor niciodată. Pentru că pe lideri nu-i duce capul să facă altceva și nu își pot controla apucăturile, populația trebuia adusă la un nivel la care genul acesta de comportament nu mai pare deplasat.

De-a lungul anilor, în mica noastră republică corcodușieră, s-au descurajat toate inițiativele de stimulare a mentalului colectiv. De la eradicarea sistematică a bunului simț/gust, retezarea investițiilor în cultură, batjocorirea educației, și până la devalizarea muzeelor, tezaurelor sau a patrimoniului, ceea ce se petrece la nivel cultural este o epurare de care orice stalinist poate fi mândru. Chiar daca secera și ciocanul au fost înlocuite de modele de afaceri și brand-uri lucitoare, fanatismul mișcării anti-culturale este pe cât de transparent, pe atât de înfiorător. Cel mai des practicat, bine finanțat și atent implementat model de afaceri, este cel de stimulare a mădularului colectiv cu mâna expertă a marketingului. Trusturile media, corporațiile, politicienii și marii investitori sunt prinși cu toții în jocul ăsta dezgustător de gâdilare a scârbavnicului, în speranța că permanenta erecție o să priveze consumatorii de sânge la cap, astfel încât să nu riște nici un gând original din partea pulimii. În ceea ce privește împunsul mădularului național cu degetul presei libere, nu trebuie sa fii expert în strategie ca să vezi că proiectul se bucură de un succes răsunător. Vânzările cresc, politica rămâne de departe cea mai profitabilă afacere, iar calitatea scade în toate aspectele vieții. În spatele ușilor închise, beneficiarii adulmecă rânjind bancnote proaspăt tipărite, în timp ce dau foc dosarelor penale. Înarmați cu mii de specialiști, strategii machiavelice, aparatură de ultimă generație și bugete care ar răsturna situația oricărei republici africane, managerii proiectului de stimulare a erecției colective au reușit să manipuleze țara către poziția capră și numără bani în timp ce se prefac că nu ne-au strecurat nimic unde doare.

În tot acest timp, bugetul de stat sângerează alarmant din două găuri. Una este reprezentată de furt și cealaltă de risipă. Sunt convins că dacă oricare dintre cele două găuri ar fi astupată -- și știm cu toții că mai plauzibilă este oprirea risipei -- banii economisiți ar putea salva țara din mocirla intelectuală în care se cufundă fără zbatere. Lipsa de investiții în cultură, starea de paragină în care se regăsesc învățământul, teatrele, muzeele și obiectivele de patrimoniu, sunt puse pe seama lipsei de fonduri și deci a crizei economice. Criza economică este o născocire irelevantă și nu poate fi folosită ca scuză pentru lipsa de opțiuni a unui popor. Ceea ce se petrece în momentul de față este o chestiune de management defectuos, reavoință și lăcomie, nu se datorează unor circumstanțe nefericite. Sărăcia nu a împiedicat niciodată mințile să înflorească, iar toate exemplele de oameni de cultură care îmi vin acum în minte au avut origini foarte modeste. Dacă am o certitudine pe lumea asta, este că un stomac ghiftuit nu a încurajat nici un geniu. Cultura nu a fost niciodată cu adevărat prohibitivă sau inaccesibilă, dar culturalizarea a fost descurajată voit, și uneori pedepsită, pentru că subminează controlul exercitat de către liderii incapabili. Sărăciei i se adaugă promovarea agresivă a ignoranței și astfel singura criză cu adevărat relevantă pentru poporul român este cea culturală. Orice altă criză, fie că este de natură economică, politică sau socială, își găsește originile în lipsa de cultură și luciditate.

Criza economică este o invenție veche, preluată și implementată în România fără să i se conteste autenticitatea. Dacă citești presa internațională de acum cincizeci de ani, sau chiar de acum o sută, titlurile sunt identice cu cele de azi: criză financiară, criza petrolului, criza forței de muncă, băncile se retrag, industria este falimentară, șomajul ia amploare, austeritate, etc. În condițiile acestea, în care panica și sărăcia se strecoară în sufletele tuturor pentru a nu știu câta oară, centrele comerciale răsar ca ciupercile după ploaie, multinaționalele declară profituri comparabile sau mai mari decât în anii precedenți, băncile își scapă pielea cu bani de la buget (deci există bani), și viața este din ce în ce mai scumpă. Se ridică imperii. Se acumulează averi în continuare. Undeva, ceva nu se leagă. Cineva minte, profită de ignoranță și întreține o criză culturală perpetuă. Mi se pare curios faptul că toate crizele afectează exclusiv păturile sărace și medii. Crizele îmbogățesc mai tare pe cei deja îndestulați. Îmi amintește de vorba spusă de Rothschild: Cumpără proprietate atunci când e sânge pe străzi, chiar dacă e sângele tău! 

Banda rulantă a crizei culturale, pe care înaintăm către asomare ca niște oi resemnate, este întreținută de aceeași indivizi care au născocit și criza economică. Faptul că nu pedepsește nimeni discrepanțele majore dintre ceea ce se spune și ceea ce se întâmplă de fapt, nu poate fi decât ignoranță atent transplantată în lobul națiunii. Jaful generalizat și servitutea inumană la care au fost reduși cei mai nefericiți dintre noi, este rezultatul unei combinații de somn al rațiunii cu lăcomie. Dacă termenul servitute vi se pare prea dur, țin să precizez faptul că un salariu de 800 sau o pensie de 500 de lei, se apropie ca semnificație mai degrabă de ciosvârta aruncată unui sclav bătut, decât de recompensa onorabilă pentru ani de muncă ai unui om liber.

Criza există doar pentru noi proștii, care muncim răbdători pe bani mai puțini, tăcuți și înfricoșați de perspectiva foametei. Oamenii obișnuiți își șoptesc povești înfricoșătoare despre nefericirea celor care nu s-au conformat spălării de creier. Șomajul, sărăcia, poprirea pe bunuri, penalizările, mizeria, pușcăria datornicilor, toate sunt povești adevărate care aliniază și cumințesc turma. Lipsa de cultură depersonalizează. Lipsa de cunoaștere a istoriei ne șterge identitatea. Lipsa de vectori culturali și eroi contemporani naște deznădejde și asigură continuitatea oricărui regim bazat pe ignoranță. Suntem pedepsiți individual de un sistem ilogic, care nici măcar nu se mai obosește să se explice. Nimeni nu ne-ar putea pedepsi pe toți, dar suntem atât de lipsiți de identitate și coeziune, încât nu ne percepem ca fiind o națiune, ci o sumă de colocatari necunoscuți. Inventatorii sistemului ăstuia ne dezbină prin încurajarea ignoranței, prin promovarea cu agresivitate a nonvalorii, prin devastarea culturii și prin împroșcarea frumosului cu bălegar consumerist. Beneficiarii ne desprind de origini, ne rup de trecut și ne aruncă sub nas ciosvârte deja mestecate, rupte din visul american. Se tem să ne ofere liniște. Sunt panicați că dacă opresc asaltul senzorial și emoțional am putea căpăta claritate. Am descoperi gândul rațional care să-i dărâme. Dacă am avea luciditate am descoperi inutilitatea unor îmbuibați lipsiți de logică și umanitate. Dacă am avea timp să gândim liber, i-am chiureta scârbiți din viața noastră ca pe o tumoră malignă.

Adevărul simplu, logic și rațional este că nu ne pot pedepsi în masă pentru lipsa de obediență. Nu ne pot aresta pe toți pentru neplata taxelor imbecile. Nu pot ignora douăzeci de milioane de oameni care pun întrebări. Nu pot intimida milioane de protestatari. Nu ne pot concedia pe toți. Nu ne pot evacua pe toți. Nu pot vinde nimic dacă nu cumpărăm. Nu pot avea dacă nu plătim. Nu pot folosi la nesfârșit aparatele de stat pentru a batjocori drepturile omului. Instituțiile statului sunt alcătuite tot din oameni, marea lor majoritate săraci. Suntem tot noi, în poliție, în armată, la ghișee, la volanul mașinilor de gunoi, în spitale, la catedră, în sala de judecată. Adevărul cutremurător este că nu avem nevoie de ei. Ei sunt cei care trăiesc din grația și bunăvoința noastră. Noi le aducem mâncarea și le creștem copiii. Noi le spălăm rufele și păcatele. Noi le asigurăm protecția. Fără noi sunt morți și sunt conștienți de asta. De aceea ne mint și ne țin adormiți. Sunt la mâna noastră și îi înspăimântă, de aceea ne vor proști. De aceea creează iluzia că sunt importanți și inseminează în sufletele noastre dorința de lucruri fără folos.

Suntem picioarele pe care se sprijină toți profitorii sistemului, iar fiecare lăcaș de cultură sau filă de istorie reprezintă un deget. Dacă lăsăm să ni se amputeze toate degetele, nu ne vom putea ridica niciodată și nu-i vom putea scutura din spinarea noastră. Suntem un popor milenar, nu o adunătură de necunoscuți. Suntem noi. Avem părinți bolnavi și săraci, avem prieteni care mor, avem copii cu viitor incert. Avem drepturi. Suntem noi, suntem mulți, suntem toți. NOI existăm. Trebuie să lepădăm mofturile consumeriste, să risipim iluzia și să ne îmbrățișăm identitatea națională. Trebuie să ne reamintim istoria, oricât de rușinoasă ar fi, pentru că altfel nu ne vom putea ierta niciodată. Românii nu sunt un neam de trădători, sunt un popor trădat. Trebuie să strângem din dinți, să mușcăm din pumn și, oricât ar fi de greu sau dureros, trebuie să investim în cultură. Trebuie să apucăm pisica și să ne facem curaj, pentru că altfel vom umbla toată viața murdari de rahat.

by Dan Pavel

Sport național cu mâna stângă.

Am prins o pată de ulei cu roțile din față ale mașinii în plin viraj la Casa Poporului, și am derapat în mod spectaculos. Nici noaptea, poleiul și nici mâzga specifică de București nu mi-au fost de mare ajutor. În afară de un ușor fior de adrenalină, nu s-a petrecut nimc grav. Luptându-mă cu volanul am reusit să nu lovesc pe nimeni și nici mașina. Am apucat s-o potolesc de-a curmezisul drumului, sub privirile triumfătoare ale participanților la trafic. Toți priveau cu un amestec de dezamăgire și satisfacție. Singurul care nu zâmbea răutăcios era taximetristul din spatele meu, care trecuse prin aceeași experiență la diferență de o fracțiune de secundă. M-am recules preț de câteva secunde în fața moacelor lipsite de empatie și am pornit din nou la drum.

Cu ocazia incidentului mi-am amintit de ce mi-e rușine cu rubrica "cetățenie" din pașaport. Am asistat de multe ori la incidente, accidente, eșecuri, la manifestări ale prostiei, haosului sau ale ghinionului pur și simplu. Am văzut oameni care au plătit uneori foarte scump pentru o clipă de neatenție de care suntem cu toții capabili. Cu toții suntem complet failibili. Suntem oameni, drept pentru care avem abilități limitate. Viața nu este întotdeauna ușor de navigat, dar am văzut că românul se grăbește să pedepsească limitările semenilor și se bucură pentru ghinionul celor din jur.

Bucuria de răul altuia a devenit o manifestare din ce în ce mai frecventă a pulimii. Fenomenul psihologic numit schadenfreude se manifestă ca un mecanism defensiv la marea majoritate a celor care au o părere foarte proastă despre sine. Dacă întrebi, toți vor lăsa de înțeles că au o părere foarte bună despre ei, dar la nivelul subconștientului poporul ăsta este un dezastru complet. Pentru că trebuie să fie mereu original, românul a adăugat o doză de nesimțire crasă la acest fenomen și a transformat bucuria de răul altuia în ceva cu totul special. Schadenfreude a devenit al doi-lea sport național. Spuneți-mi dacă vă sună cunoscut vreunul din scenariile de mai jos:

Un șofer lovește din neatenție o mașină scumpă. Incidentul nu implică altceva decât daune materiale semnificative. În jurul locului se adună o mulțime plină de păreri experte. Fierul zace mototolit într-un șanț. Proprietarul privește devastat. De data aceasta n-a murit nimeni așa că își fac apariția râsetele pe sub mustață și glumele bune. Nimic nu e mai amuzant decât o limuzină făcută zob. La mortăciune nu se râde că nu-i frumos, se cască gura cu bun simț lângă pantoful victimei. Începe imediat și conferința cu titlul "Ce aș fi făcut eu dacă eram în locul lui". Inevitabil românul ar fi știut, ar fi putut. ar fi făcut în mod expert și nu s-ar fi ajuns aici. Dar pentru că oricine altcineva e un bou nepriceput... și-o merită dă-l în mă-sa. Unde mai pui că are și bani nemunciți că altfel nu-și permitea mașina aia scumpă.

Un om scapă pe jos un obiect fragil și prețios. Împrejurimile răsună de hohote și exclamații. Privirea tristă a celui care a comis-o nu face altceva decât să întărâte și să întrețină amuzamentul. Cu cât obiectul are o valoare materială sau sentimentală mai mare, cu atât crește intensitatea distracției gușterilor de pe margine. Înevitabil un geniu întreabă: "Ce-ai făcut bă?" (uneori însoțit de... boule). "Trebuia să ai grijă!" Cu toții am fost acolo, în fața monstrului sacru, în prezența intelectului cutremurător și a sclipirii orbitoare, care după ce a asistat la incident, pune întrebarea cea mai relevantă și dă sfaturi. Cu toții cred că am simțit dorința arzătoare de a stinge sclipirea geniului cu o ulucă smulsă din gard.

O femeie frumoasă este hărțuită în stilul clasic. Școala superioară de agațament, pe care o frecventează toți ghiorțoii, dictează faptul că orice femeie frumoasă care își vede de treaba ei, este de fapt tristă și nesatisfăcută sexual. Cu toții știm că femeia frumoasă abia așteaptă semnalul oricărui burtos ghiftuit pentru a sări din pantofi direct în micropenis. Publicul martor se împarte de obicei în două categorii: cei care nu se bagă și cei care se amuză copios. La cursurile unde se predau tehnici avansate de fluierat femei, corigenții sunt învățați să nu intervină ca să nu strice stilul experților. Pentru că nu a întâlnit și deci nu poate aprecia cocalarul perfect, femeia e proastă, așa că își merită soarta. Unii tac, restul se amuză, și viața merge mai departe. De asemenea, la aceeași școală se predă teoria conform căreia orice femeie care are ceva, a obținut ceva-ul culcându-se cu cine nu trebuie și nu s-ar fi descurcat în viață fără vagin. Așa că dă-o dracului de târfă!

Nu înșir multe scenarii pentru că mă întristează, dar sunt convins că și voi cunoașteți multe altele. De la "cât de amuzant e că ai luat țeapă" până la "ce mă bucur că te înșală femeia", românul a devenit un animal social atipic, pregătit să batjocorească orice doar pentru a-și face inepția mai suportabilă. Psihicul pulimii a devenit atât de fragil încât succesul sau abilitățile altcuiva reprezintă o amenințare. Nefericirile sunt întâmpinate cu amuzament atâta vreme cât nu îi implică pe cei care se amuză. Pentru unii viața pare mai frumoasă dacă alții o duc mai rău. Vandalismul, furtul, jegul, violența, prostia, paguba și incompetența au ajuns să fie surse legitime de satisfacție pentru îngrozitoarea majoritate. Dacă adăugăm peste asta și nesimțirea caracteristică ghiorțoilor de București, bucuria "normală" de răul altuia capătă proporții înfiorătoare.

Spuneam că bucuria de răul altuia este al doilea sport național. Asta pentru că cel mai popular sport național este onania... La figurat bineînțeles, că onania la propriu ne-ar fi ajutat să ne mai relaxăm ca națiune. Dar despre apucăturile autoerotice vorbim altădată...

Liniște de iarnă