Nu există sălbăticie ca în București

Am petrecut o zi frumoasă la Dunăre, culegând scoici și scăldându-mă în razele unui soare mai milos decât de obicei. M-am relaxat într-un peisaj sălbatic, înconjurat de cai veniți la adăpat și păsări de pradă în căutare de pește. Pe seară, după o zi de bălăceală și o sacoșă umplută cu scoici, am hotărât să plecăm spre casa. Pentru că slipul era încă ud, l-am lăsat în mașină și am îmbrăcat pantalonii scurți direct peste nudul gol. Pe drum spre casă prietena mi-a reamintit că trebuie să trecem prin mall să cumpărăm garnitură pentru scoicile pe care le adunaserăm.

Nu știu cum e în alte țări, dar în România este perfect normal să existe roiuri de albine, furnici africane, varani, liane și lilieci vampir într-o parcare obișnuită de mall. Până la urmă, Bucureștiul a început să arate mai degrabă ca un oraș părăsit din filmele post-apocaliptice, numai că bucureștenii se încăpățânează să nu-l părăsească. Fără să-mi dau seama că exist într-un peisaj sălbatic nesupravegheat de om, am ajuns în parcarea AFI Cotroceni unde am oprit mașina pe un roi de albine. Albinele nu au simț artistic și nu pot aprecia o parcare laterală perfectă.

Primele care m-au văzut, m-au înțepat în glezna și se străduiau să intre în pantofi. Am gonit șchiopătând către intrarea mall-ului, descălțându-mă în mers și agitând mâinile în jurul capului ca un nebun. Cioburile de sticlă reciclată din jurul rahatului de șobolan îmi mângâiau picioarele desculțe. Brusc am simțit o înțepătură dureroasă în piept. Disperat mi-am dat jos și tricoul de sub care și-au luat zborul alte albine furioase. Mi-am smuls albina înțepenită în piept și m-am avântat și mai adânc în mall. Trecătorii priveau cu stupoare un nebun desculț, la bustul gol, care alerga șerpuit și agita din mâini.

La un moment dat am simțit cum urcă ceva pe interiorul pulpei către odoare. Mi-am amintit că nu am slip și nici nu mi-am făcut toaleta. Gândul mi s-a întors către Dumnezeu: Te implor Doamne, nu mă lăsa în curul gol în mijlocul mall-ului!!! Am prieteni în cartierul ăsta, lumea știi cum e… bârfește. Doamne, ești???

Și tu poți fi tu

România este o țară în care poți fi tu numai dacă ești un om de căcat. Cei care nu sunt de căcat, fie complet accidental, sau pur și simplu pentru că nu-și doresc, au câteva opțiuni: să se scufunde docil în căcat, să fugă de el, sau să-și asume nefericirea de a călca apa la nesfârșit într-o hazna. Celor care sunt revoltați de afirmația anterioară le implor puțintică răbdare. Dați-mi voie să enumăr doar câteva argumente: 

1. Ai ajuns vineri seara acasă după o săptămână de muncă în care singura preocupare a corporatriștilor a fost să te zgârme prin nervi direct în suflețel, și vrei să te relaxezi chemând la tine gașca pentru o seară de muzică și bere rece. Dacă vrei să fii tu și dai un pic de volum la rock sau oldies but goldies, distracția se termină repede. După ora la care se culcă cloșca casei de pensii, misiunea tuturor vecinilor devine aceea de a-ți trimite caraliii pe cap. Căzuți din Secția 22 Fețe Confuze direct în fața ușii tale, organele iritate îți bagă sub nas procesul verbal, care de fapt e scris dar nu s-a prins nimeni să-i schimbe numele. Am întrebat odată demult un polițist de ce îi zice verbal dacă e scris, dar răspunsul a venit sub forma unei întrebări de genul... dacă mai vreau unul. L-am refuzat, am tăcut și am plecat doar cu un singur proces... verbal. Dacă ai fi ascultat manea la maxim până la cinci dimineața, liniștea publică ar fi fost ultima grijă. Pe geam ar fi zburat sticle goale și urlete gen: "Bă, vă tai pă toți! Hai, pensionarii alinierea în fața blocului, cu fața la interfon!!!". Vecinii ar fi stat cuminței sub păturică cu ochii beliți de teama cuțitarilor care se distrează la tine în apartament. N-ar fi venit nici poliția din exact același motiv, dar pentru că vecinii te știu ca pe un băiat cu bun simț care nu scoate ranga din te miri ce, n-au absolut nici o jenă. Curios este faptul că vecinii cu cât sunt mai tineri, cu atât sunt mai ai dracului. Măcar cei bătrâni au scuza rupturii între generații, dar cărnița frige mai rău pe ăștia tineri cu părțile moi înfierbântate de lipsa atingerii femeiești. Una două te trezești cu ei la ușă, că e prea multă gălăgie, că ei sâmbătă au o zi grea, că măcar dacă era muzica mai pe gustul lor, etc.. Cu toții știm că ăștia sâmbăta au zi grea pentru că e ziua aia în care nu sunt la servici și trebuie să-și suporte nevestele.

2. Ai ajuns în centru, cauți un loc de parcare de juma de oră, și pentru că nu-ți dă mâna să lași mașina pe locurile rezervate pentru handicapați, trebuie să te învârți ca idiotul pe aceleași trei străzi ticsite până îți iese mașina din garanție. De ce trebuie să te învârți? Pentru că în țara asta există mulți handicapați neînregistrați care parchează pe câte două trei locuri de-ale "normalilor". Vrei să fii tu, așa că nu ai opțiunea de a propti mașina în diagonală pe trei locuri de handicapați, iar rușinea te împiedică să urci mașina pe trotuar până la rama ușii de la intrarea în clădire. Nu te lasă inima nici să o lași pe avarii în mijlocul intersecției până la sfârșitul programului. Frustrații ăștia care își cumpără patru tone de vehicul pentru asalt urban și au senzația că vor face extreme offroading din Mihalache până pe Dorobanți, nu-și fac probleme că șoferii de RATB cedează psihic încercând să strecoare autobuzul pe lângă ei. Oligofrenii pun luminile de avarie, aștern fesele asudate pe scaunul terasei de vis a vis, și privesc satisfăcuți cum remarcă toată lumea mașina lor curată din intersecție. Pare că femeile sunt foarte atrase de brotacii ăștia de un metru jumate care au deslușit secretele navigației onboard dar nu și al pastei de dinți. Altfel nu pot să explic popularitatea cămășilor slim fit albe mulate peste burta proeminentă, lipsa de igienă, și nici a mașinilor uriașe de teren Într-un oraș alcătuit exclusiv din ulițe. În tot acest timp, tu pentru că vrei să fii tu, avansezi pe lângă ei cu un metru pe oră încercând disperat să găsești un loc de parcare, și te întrebi unde dracu sunt handicapații ăia care nu parchează niciodată nicăieri. Dar oare eu nu mă încadrez ca handicapat dacă mă tot învârt ca boul pe aceeași stradă de-o oră?

3. Lucrezi într-o instituție de stat. Vrei să-ți faci treaba cu profesionalism, cu exigență și poate te încearcă și vreo dorință stupidă de afirmare. Te zbați, te agiți, te lupți pentru dreptate, denunți corupția, risipa și lenea. După ce ți-ai făcut dușmani la fiecare etaj, de la portarul îmbujorat al instituției, și până la cel mai mare biban uns șef pe linie de partid, vine restructurarea de la minister și complet întâmplător singurul post scos la licitație este al tău. Pentru că ai vrut să fii tu cel care zdruncină orânduirea, băieții te scutură direct în șomaj. În domeniul privat e la fel de bine să fii tu. Cine nu te mănâncă de cur pe la spate, te sabotează pe față, sau îți fură munca de sub nas ca să și-o asume în fața șefului. Dacă vrei să dai din casă că patronul fură de la clienți, te vei trezi inculpatul numărul unu. În timp ce tu aduni pânze de păianjen în același post de când aveai păr, colegii care nu au o problemă cu mințitul, furatul, păcălitul clienților și pupatul de dosuri, avansează pe scara ierarhică, și într-un final ajung să stabilească politica firmei. Pentru că ai ales să fii tu, nu-ți vine să pui botul la o vrăjeală, o combinație, o învărteală, o afacere, o descurcație, un șmen, un gheșeft, o harfă deșteaptă, o treabă bună, o înțelegere, o tovărășie frumoasă, etc. Pentru că vrei să nu fii de căcat, și ții la tine, nu ești profitabil. Așa că ești liber să rămâi tu, adică nimeni.

4. Pleci în concediu, minivacanță, pelerinaj, an sabatic, sau orice ar putea descrie o perioada de timp în care ar trebui să te relaxezi cu tine, familia sau prietenii. Invariabli plecatul este o problemă, pentru că de cele mai multe ori coincide cu plecatul tuturor. Dacă nu pleci în weekend luni dimineață la patru, sau în vinerea neagră, ai certitudinea că o să parcurgi tot drumul până la peisaj în treapta a doua de viteză. De asemenea ajunsul la destinație reprezintă o problemă, pentru că toți cei plecați ajung și ei tot acolo. Dacă vrei să fii tu, vei încerca să convingi o adunătură de priviri circumspecte să nu te ducă în același loc către care se năpustește toată suflarea grea și transpirată a națiunii. Îți susții disertația bineînțeles fără succes, și pentru că nu vrei să te veselești singur ca amantul lui Fuego, accepți destinația impusă de grup. Grupul insistent cu care ai ajuns unde nu vroiai să fii pentru că acolo e toată lumea, începe să se plângă de aglomerație cu mult înainte să apuci tu să cedezi nervos. Nu te mai obosești să atragi atenția asupra schizofreniei de a te plânge constant de un loc în care îți dorești cu insistență să rămâi. Cei ce au ales să-și manifeste individualismul făcând exact același lucru pe care le fac toți ceilalți, te pot acuza că ești plicticos.

5. Ai nevoie de ceva, orice, de la o instituție. Vrei să fii tu și te așezi la coadă cum e normal. Aștepți cuminte să ți se recunoască existența în calitate de om. Nu simți nevoia să-ți afirmi importanța în fața nimănui pentru că ți se pare de prost gust, și oricum nu ești suficient de complexat. În calitate de fiu al directorului, amantă a patronului, nepot al lui X-ulescu, om cu funcție importantă la ministerul muncii în zadar, bogătan, sau mare șmecher în presa județeană, n-ai fi avut aceeași problemă. Dădeai buzna peste ei fără discuție, mârâiai cine ești, și se milogeau ei de tine să te rezolve. Dar dacă nu ți se pare normal să ameninți și să te etalezi, trebuie să te mulțumești cu a fi ignorat de toate ghișeele. După ore în șir de stat pe cloacă în rând cu ceilalți fazani, îți pierzi răbdarea și izbucnești. Vine imediat și replica: "Pai de ce n-ați spus dom'le cine sunteți, că nu mai stăteați la atâta coadă. Imediat vă ajut". Ceilalți fazani privesc exasperați. "Păi, n-am spus pentru că normal ar fi fost să nu frecați dosul scârbavnicului toată ziua, și să ne tratați pe toți ca oameni egali. Dar acum, dacă tot m-ai transformat într-un om de căcat, rezolvă-mi și mie problema până nu te plesnesc peste mutra aia de clapon paralitic". "Da, să trăiți!”. Urăsc răspunsul "Da, să trăiți" pentru că la noi împlică un fel de servitute scârboasă.

6. După ce ai scăpat vineri de imbecilitatea claponului de la ghișeu, sâmbătă ești nevoit să-i suporți copiii microcefali și fumul de mici, pentru că a parcat la opt centimetri de pătura ta de picnic. Ce să vezi, și lui îi place răcoarea la munte, și el soarbe spumă rece în Vama Veche. Ai zice că sunteți la fel. Diferența este că tu ai nevoie de un anumit nivel de decibeli ca să-ți poți vrăji femeia, el are nevoie de un cu totul alt volum ca să și-o ignore. Copiii lui îi bruschează pe ai tăi doar pentru că ai tăi nu au crescut în lanțuri pe o dietă de zahăr ultraconcentrat prăjit în pepsi. Dacă tac-su nu-și nimerește gura cu mititelul mânjit, de la ăia micii ce pretenții poți să ai. Îți tragi copiii de-o parte, îi ștergi de molozul în care au fost aruncați, și încerci să le explici că Darwin n-a fost l-a fel de exigent cu toată lumea. Claponul poate să-și asume propria identitate și lângă mormanul de gunoi menajer pe care l-a adus de acasă. Tu rătăcești o rază de zece kilometri până la prima pubelă, gândindu-te la biata natură care abia așteaptă să ne scuture de pe fața pământului. Culmea este că odată intrați în apa rece a mării, cu toții ne zgribulim la vederea pungilor de plastic și a pamperșilor plutitori. La plecare ție ți-e milă de tapițeria de piele în timp ce umpli mașina de jeg, dar el nu are o problemă în a lăsa tot jegul acolo. Te mai ia și la mișto. Părerea mea este că e mult mai lăudabil și ecoprietenos să-ți lași copilul murdar de caca toată săptămâna, decât să arunci pamperși folosiți pe plajă.

7. Ești un om obișnuit, cu nivel intelectual mediu, vârstă medie, statură medie, salariu mediu și aspirații înalte că așa se nimerește întotdeauna. Nu ești nici deștept, nici prost, nici urât, nici frumos, nici slab, nici gras. Ești doar tu, nici măcar întruchiparea mediocrității, doar la fel ca noi ceilalți 99,9%. Dacă ai pus ochii pe o femeie, brusc nu mai poți să fii tu. Femeile aparțin unei specii a cărei mecanism defensiv este fuga de adevăr și se cuceresc exclusiv cu vrăjeală. De aceea primul instinct atunci când ești la vânătoare este să nu mai fii tu, și să imiți prima caricatură macho care îți vine în minte. De la supereroi și până la personaje masculine din filmele de acțiune, bărbații încropesc la repezeală un colaj pueril de clișee, în speranța că vor rezista scrutinului sever pe care îl practică sexul aparent slab. De aceea bărbații sunt ridicoli... mereu. Cine crede că nu e ridicol niciodată, este... mereu. Eu unul nu mă pot abține, și nici nu sunt descurajat pentru că ridicolul funcționează aproape întotdeauna. Nu este o chestiune de conținut, contează cu mult mai mult atitudinea decât ce îți iese pe gură. Atunci când vrei să impresionezi, unei femei poți să-i spui absolut orice tâmpenie, mai puțin adevărul. Dacă gogomănia spusă are tonul potrivit, nu dezvăluie defecte majore gen violator psihopat, nebun cu acte, sau pierzător de profesie, ai șanse mari să sfârșești cu ea în pat.

Am cerut părerea unei bune prietene cu privire la articolul ăsta, și când mi l-a trimis înapoi corectat, după fraza anterioară era scrisă cu roșu întrebarea: Doar sex se poate dori de la o femeie? Răspunsul meu este: La primele întâlniri da, categoric, irevocabil, alienabil și indivizibil DA! Bărbatul care nu recunoaște asta minte cu nerușinare, dar respectă regulile jocului. De asemenea sfătuiesc pe toate femeile care se întâlnesc pentru prima dată cu bărbați doritori de orice altceva decât sex, să fugă văzând cu ochii. Dacă a venit la prima întâlnire chitit pe relație, prietenie, căsnicie, leac pentru singurătate, sau plictiseală, e semn rău. Ideea de bază este că nu poți fi tu, cel puțin la început, dar femeile ignoră adevărul deși minciunile sunt complet transparente. Ăsta e motivul pentru care multe femei ajung să plângă după bărbați însurați, combinați, neinteresați, mizerabili etc. Fuga de adevăr le determină să facă afirmații prostești gen: a zis că mă sună, a zis că era obosit, a promis că o să divorțeze, a jurat că se desparte, sunt singura femeie din viața lui, al meu nu e așa, și alte prostii binecunoscute.

8. (sau 7,5) Dacă ai putea fi tu ca bărbat, ai spune adevărul de la prima întâlnire. Ai spune că e foarte simpatică și că o dorești din punct de vedere sexual, are trup frumos, dar n-ai apucat să remarci ce are în cap din cauza sânilor. Ai spune că o vrei, dar că e mult prea devreme să discuți despre sentimente și că nu poți să o respecti cu adevărat pentru că n-o cunoști încă. Ai spune că politețea nu este același lucru cu respectul, și că toate atașamentele între oameni au un parcurs firesc pe care nu-l poți grăbi. Ai spune că după ce veți face sex, vei dormi ca un porc suferind, în timp ce ea va simți nevoia să raționalizeze de ce a făcut cu tine lucruri pe care nu le-ar fi făcut cu nimeni. Ai spune că, înainte să te hotărăști dacă o mai suni, trebuie să o analizezi cu obiectivitatea tăioasă cu care numai un străin te poate analiza. Sunteți străini, și oricât v-ați ascunde după deget, ăsta e mecanismul psihologic pentru toată lumea. Și ea va face același lucru ulterior, dar nu o va recunoaște pentru că bărbaților nu li se pot recunoaște vreodată meritele... li se urcă la cap. I-ai putea spune că ești leneș, un pic laș, și suficient de fragil încât să te emoționeze privirea ei pe care n-o deslușești încă. I-ai spune că într-o zi se va întreba cum a ajuns să șmotruiască după un bețiv fără perspective, și că va plânge după o tinerețe pierdută. Dacă ai putea fi doar tu, fără vrăjeală, fără caricaturi, cel pe care oricum l-ar fi descoperit mai devreme sau mai târziu... ai fi singur.

Vrei să fie bine? Ca să nu fie rău...

De acum încolo voi scrie românia cu literă mică și am să detaliez de ce consider că nu-și merită litera mare. Din pricina unor probleme de sănătate și a unei perioade foarte agitate am fost oarecum forțat să abandonez blogul. Probabil că nu aș fi scris nici astăzi dacă nu eram forțat să zac în pat într-o poziție nefirească, căutând soluții la probleme inventate de alții. Plătesc asigurare medicală la stat de când m-am angajat prima oară ciocănar, iar când am evoluat la stadiul de muncitor la antenele lui Voiculescu, începusem să cotizez la stat de mă ustura curul. Astăzi din fericire nu mai dau cu șmolu' pe tarlaua lui Felix, dar traforez tot în branșă și în continuare mă ustură cotizațiile către partid... pardon stat.
 

Pentru că așa se întâmplă oricărui ghinionist de profesie, seara m-am culcat om și a doua zi m-am sculat nepotul lui Quasimodo. Eu sunt reticent la schimbare și am frică de tot ce e nou, așa că am ales să mă duc la doctor ca să revin la ce eram înainte. Sau mai bine zis m-am dus ca să n-am cui mă plânge. Toată lumea știe că în afară de culegătorii de fluturi, nimeni nu se duce la doctor de plăcere, dar asta nu-i împiedică pe medici să te trateze de parcă le-ai intrat în casă cu pantofii plini de moloz mirosind a cur. Am făcut bubiță și hotărât să o fac bine am dat buzna la privat mai întâi, ca să nu stau cinci ore pe un culoar urât mirositor. N-am stat ce-i drept, dar am fost repezit in cabinet și scos pe ușă afară în mai puțin de două minute. M-a costat 250 de lei ca să fiu tratat ca un copil redus mintal, să mi se spună că mă înșel în privința simptomelor, că nu știu ce simt și că trebuie să fac neapărat un RMN pe care ei nu mi-l pot deconta prin casa de asigurări. Din busculada de două minute, în afară de faptul că asistenta avea țâțe mișto nu-mi amintesc mare lucru. Pentru că investigația ortopedică recomandată de vocea misterioasă de lângă țâțe costa mai mult decât salariul mediu pe economie, am început să dau telefoane în idea că după zeci de ani de contribuție la sănătate o să beneficiez și eu de dreptul meu în calitate de strâmb.

Uite așa am aflat că la un spital foarte important din București nu funcționează RMN-ul, la altul este stricat de patru luni cel puțin, la altul e defect, într-o clinică de ortopedie este nefuncțional și la Spitalul de Ortopedie NU EXISTĂ RMN!!!. La Urgențe nu fac decât urgențe și mi-a închis când am întrebat ce trebuie să fac ca să devin o urgență după criteriile lor. Îmi ia cinci minute să parcurg singur drumul până la toaletă, deci chiar dacă nu îmi vine să fac vreo treaba, pe drum poate deveni o urgență, atât pentru mine cât și pentru cel care o va curăța după mine. Unii medici din spitale spun că nu au contract cu CASMB deci nu-ți pot da trimitere cu decontare și că trebuie să plătești toate investigațiile. Alții îți oferă reduceri la diverse instituții private și ridică din umeri când le spui că ești asigurat. Trebuie menționat că sistemul de stat nu-ți spune niciodată că nu vrea, ci doar că nu se poate. În sistemul privat la care te trimit tot cei de la stat, în timp ce se plâng că sunt prost plătiți, lucrurile stau la fel de roz. La un RMN mai ieftin e stricat aparatul și la cel funcțional costă cât un televizor led de ultimă generație.

Descopăr un trend general, alea ieftine sunt stricate toate și singurele opțiuni rămân sunt cele foarte scumpe. Sunteți asigurat? Dacă da, trebuie să plătiți și investigațiile serologice pentru că laboratoarele cu care lucrăm noi în ambulator nu au contract cu casa. Să vă explic, Casa e diavolu'. Mă-nțelegeți? Există un laborator care are contract cu diavolul? Da, dar a epuizat cota pentru luna asta și le plătiți oricum. Cotele sunt epuizate în fiecare lună, credeți-mă, am întrebat. Oriunde te-ai duce ți se spune că nu se poate și că trebuie să te descurci în altă parte sau să plătești. Ți se urează multă sănătate în timp ce ești condus către ieșire. Am cedat și am luat-o pe calea prescrisă de lege pentru pătimiții asigurați la stat. În condițiile în care nu sunt urgență deși abia merg, am luat-o pe drum de la medic de familie - trimitere către specialist spital - trimitere către investigații - înapoi la specialist - trimitere către ușă afară.

Până la Dumnezeu m-au mâncat sfinții. Am ajuns în gardă la secția păpuși stricate unde singurul român care muncea era un turc. Restul șmecherașilor de românia făceau garagață veselă și bârfeau o terță persoană probabil sănătoasă. Priveau prin pacienți, îmbrăcați în halate imaculate. Turcul stresat jongla singur cu toți strâmbii și mai avea și nesimțirea de a-i întreba pe colegi dacă au nevoie de ajutor, drept pentru care medicii români îl priveau ca pe un bou. Noi jucăriile stricate stăteam cuminți pe culoarul cu prea puține scaune pentru câte fracturi erau. După trei ore am vrut să plec și să plătesc la privat, dar turcul a început să zbiere la mine că nu vrea să mă lase. Pe urmă a încercat să mă îmbuneze dându-și seama că avea o reacție de stress. M-a convins să rămân și mi-a dat speranță.

Bineînțeles, pentru că venisem după un RMN mi-au făcut o radiografie. S-au enervat când le-am spus că ligamentele și mușchii nu ies la radiografie și m-au iradiat oricum. Imediat după ce am ieșit din radiologie turcul care îmi dăduse speranță mi-a urat bună seara și a ieșit din tură. Am rămas cu speranța în cur și pe mâna românilor. Hliziții mi-au spus expeditiv că radiografia arată bine și nu trebuie să-mi fac griji. Eu, exasperat de faptul că elita medicală nu putea distinge între ligamente și oase, am insistat. Am convins pe unul să pună mâna pe mine ca pe spurcăciune și după ce m-a atins o fracțiune de secundă s-a răsucit: Operație, nici nu discut!!! Stai un pic, de ce? Cum? În ce fel? Care e cauza? Am întrebări, credeți că putem sta de vorbă ca oamenii cinci minute? Nu am patru ani, pot înțelege anumite aspecte mai coplicate, adică știu că în afară de prapor, rărunchi și bojoci, am cel puțin opt oase și unșpe ligamente în corp. Cred că îmi puteți explica în termeni semi-științifici cum s-a întâmplat să ajung pe mâna voastră. Am cu umorile rele, cu sămânța satanei, cu ce am? După o mormăială neinteligibilă șefișorul l-a chemat în ajutor pe Șefu care a zis ceva nou: Operație, nici nu discut!!! Nimeni nu mi-a explicat de ce, așa că am decis să mai întreb. Am cerut și RMN dacă tot am stabilit că n-am nimic la oase. S-au enervat iar și m-au trimis la privații cu care au ei contract ca spital de stat. Am plecat de acolo iradiat degeaba și cu informațiile vitale la mine. Concluzia a fost că am ceva dar nu am nimic. Sunt umflat poate pentru că sunt prost, dar nu e nimic rupt. Ceva doare și trebuie operat repede dar nu contează ce anume. Nu sunt o urgență dar dacă nu tăiem repede o să rămân fără genunchi. Ideea e să văd și reumatologul și să fac RMN pe banii mei dacă vreau, dar ei nu cred că este nevoie. Pe urmă au început discuția cu tariful la cuțit. Aici s-a schimbat tonul tăios într-unul mieros.

După multe conversații telefonice, intervenții, pile și întrebări pe la prieteni, după discuții personale cu diverși chirurgi, am aflat care îmi sunt opțiunile doar din punct de vedere financiar. De un diagnostic nu poate fi vorba încă. Evident nu dau nici nume și nici detalii de contact din motive lesne de înțeles, dar vă pot spune tarifele practicate pentru intervenții chirurgicale gratuite asigurate de CASMB. Dacă vorbim de niște chirurgi obișnuiți, de reputație îndoielnică, vioara întâi costă cam 400 de euro, sau un minim de 250 pe riscul vostru. Vioara a doua costă și ea cam 100 de euro. Anestezistul costă un minim de 200 de lei, dar ca să fii sigur că mai belești ochii a doua zi, eu recomand 100 de euro. În funcție de complexitatea intervenției s-ar putea să aveți mai multe viori care trebuiesc unse ca să nu scârțâie. Dacă vrei să mai dansezi vreodată trebuie să plătești lăutarii. Nu uitați de asistenta de plagă 150 de lei dacă e cazul, asistenta de salon 100 de lei minim, ca să nu vă uite, și infirmierele între 10 și 30 de lei în funcție de nevoi. De asemenea recomand 20-30 de lei brancardierului pentru că are trecere peste tot și vă poate scăpa de așteptatul la cozi interminabile și bâjbâială pe culoare. Dacă vorbim de elita chirurgiei din românia, discutăm de la 2000 de euro în sus, 500 la vioara a doua și 200 de euro la anestezist. Cu cele mai bune intenții mi s-a comunicat: Ia-ți găndul de la X-ulescu, că e prea scump. Evident prețurile variază în funcție de problemă, gradul de risc, tupeul clientului, dar mai ales de calitatea și umanitatea medicului. Până la urmă nu vreau elitism, vreau ce ni se cuvine tuturor... măcar jurământul lui Hipocrate. Partea proastă este că nu ai realmente nici o garanție că vei fi tratat cum se cuvine sau vindecat, chiar și dacă plătești.

Cei care nu au bani, nu au opțiuni și trebuie să meargă mereu la risc. Sunt la mâna sistemului din toate punctele de vedere. Drumul lor de la boală către sănătate este incert și invariabil presărat cu batjocură, malpraxis, tratament inuman, păcăleală, birocrație și absurd. Neputincioșii sunt îndesați în dormitoare mizerabile în care își așteaptă cuminți verdictul. Li se răstesc în grabă diagnosticele ca și cum ar fi greșit cu ceva, sunt tratați ca niște animale inutile, și sunt priviți ca o povară pe umerii unui sistem plătit din banii lor. Nu sunt paturi, nu sunt medicamente, trebuie să veniți până și cu spirtul de acasă. Am umblat prin multe spitale de stat și am văzut mereu aceleași fețe obosite, sătule de muncă și viață, care nu știu cum să scape mai repede de pacienți. Am simțit mereu aceleași mirosuri grele care trădează neglijența. M-am izbit de lipsa de aparatură și pregătire. Cred că doar medicii și funcționarii publici au această abilitate de a se uita prin tine fără emoție.

Mi-e o milă de medicii ăștia de mi se rupe sufletelul. Așa cum sunt convins că și lor le este milă de noi. După ce ți se plâng juma de oră că sunt prost plătiți, o bagă p-aia cu: Știți că de obicei se dă cam atât ca să fie bine... Ce să mai zici... Că nu vrei să fie bine? Că nu ții neapărat să mai mergi vreodată? Un salariu obișnuit de chirurg e pâna în 2000 de lei, ceea ce este tragic întradevăr, dar în realitate toate intervențiile se "plătesc". Una e când se da și alta e când se cere. Este o formă de șantaj de cea mai joasă speța pentru că toți suntem disperați și neajutorați în fața cuțitului. Când ești la mâna cuiva este de preferat ca acel cineva să fie om. Există și medici care nu cer nimic niciodată, există și cei care refuză din onoare și empatie. Sunt convins că există medici care își fac datoria așa cum se cuvine, din pură pasiune. Nu contest existența acestor oameni miraculoși, deși eu personal nu i-am întâlnit încă. Poate că am avut norocul să nu sufăr prea tare până acum sau ghinionul să dau peste cine nu trebuie. Nu știu. Cert este că suntem 21 de milioane de ghinioniști.

Cuvântul pacient vine din latinescul patior/patiens care înseamnă patimă/suferință. Similar în limba greacă avem pathos care înseamnă simțire. În românia e multă nesimțire și pare că originea cuvântului se trage doar din englezescul patience, adică răbdare. Acum îmi pun două întrebări: 1. De ce sunt obligat să plătesc pentru nesimțire? 2. Vreau să fie bine?

Ce nu te omoară...

Am visat-o. După o absență îndelungată, mi-a apărut din nou prin fumul visului chinuit. Mintea mi-o construia din fragmentele înca neșterse de timp. Încercarea timidă a minți mele de a clădi din memorie imaginea unei femei absente de ani de zile, m-a făcut să mă strâmb dezamăgit ca și cum aș fi fost în fața unui portret pueril. Ca artist mediocru n-am mai zugrăvit nimic original de mulți ani, așa că am început să urăsc lucrările slabe, inspirate sau derivate din mediocritatea altora. Așa mi-a apărut în vis, ca lucrarea unui debutant mediocru, ca o încercare disperată a unei minți neinspirate de a nu pierde ultimele amintiri. Era aproape de nerecunoscut, urâțită de golurile din amintirea și sufletul meu, o păpusa sinistră, aproape vie, singura mărturie a unui conflict sufletesc de mult uitat.

Făcea ce fac iubitele de obicei. Dezamăgea din nou. Rănea, în modul expert în care numai cei pe care i-ai iubit știu și pot să te rănească. Inventaria din nou arsenalul de distrugere în masă cu care bombardase fiecare parcelă a sufletului meu. Recita cu nevolnicie din manualul de război și profita din nou de fiecare slăbiciune. Era înconjurată de ființe umanoide de sex masculin care așteptau cuminți să fie satisfacute. Râdea. A dispărut brusc într-un vătălug de fum și în urma ei a apărut următoarea iubită, cu privirea încruntata și o gură larg deschisă fără glas, care îi schimonosea cumplit trăsăturile frumoase. Privea acuzator și înainta încet către mine însoțită de o procesiune înfricoșătoare. În spatele ei se târau chirurgi însângerați cu fețele acoperite de măști și halate pline de sânge. În urma lor avansau preoți orbi și copii fără chip care jeleau. Încercam să mă retrag dar în spatele meu era hăul și îmi era teamă să nu cad de pe marginea lumii. Am alunecat...

M-am trezit cu un sentiment ciudat, un amestec de durere cu ușurare. Fusese doar un vis. iar acum odată trezit, puteam să-mi continui liniștit somnabulismul prin lumea reală. Scăpat din vis puteam să revin la aparențe și să-mi petrec trezia ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Nu-mi amintesc ziua în care subconștientul meu a trădat și a trecut de partea cealaltă a conflictului. Tot ce știu este că dacă îl las, mă va sabota la nesfârșit. Anii trec și în timp durerea se estompează. Oamenii uita și iartă, iar toate cele ce-au durut în trecut nu mai dor așa tare. În timp ne obișnuim cu absența, cu moartea, cu dispariția, cu gândul că am fost răniți și nedreptățiți. Este un clișeu stupid dar adevărat, viața merge mai departe, dar cu timpul care le vindecă pe toate nu sunt de acord. Oricât am fi de vindecați sau obișnuiți cu traumele trecutului, în urma lor rămân cicatricile ca martori ai mutilării. Chiar dacă în timp uităm cum arătau, sau ce aveau bun răufăcătorii, nu putem uita niciodată ce ne-au facut. Rămân urmele adânci care dor la vreme rea ca o fractură prost vindecată, și ne amintesc mereu să nu repetăm greșelile trecutului.

Toți cei care au suferit cumplit de pe urma unor relații, indiferent de sex, dezvoltă un instinct de auto-apărare. E un fel de paranoia sentimentală care îi face mai reticenți la implicare emoțională. Suferinzii cu experiență devin mai puțin dispuși să iubească. Ne obișnuim să fim dezamăgiți și uneori dezamăgim ca să fim lăsați în pace. Dacă e să reproșez ceva cu adevărat grav celor care ne rănesc, este faptul că odată ce bombardamentul s-a oprit și se așterne praful, undeva pe câmpul de bătălie a fost sădită sămânța cinismului. Reconstrucția unui suflet distrus este un proces foarte lung și anevoios, pe care nu toată lumea îl poate duce la bun sfârșit. Unii rămân cu sindrom post traumatic toată viața, blocați într-un război perpetuu pe care îl poartă cu sine în absența agresorului. Alții îngroapă suferința în adâncuri, lasă cadavrele în fundație și construiesc peste rămășite ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Orice metodă ar alege fiecare, fundațiile rămân fragile, iar improvizațiile defensive încropite din cinism și aparențe nu pot menține echilibrul decât temporar.

Cicatricile nu sunt acolo ca să ne facă mai puternici, iar interpretarea asta eronată specifică Hollywood-ului păcălește pe mulți. Ele sunt acolo ca să ne reamintească de faptul că următorul război emoțional s-ar putea să ne ucidă. Ce nu ne omoară nu ne face mai puternici, doar mai cinici și mai greu de iubit. Sunt de părere că vulnerabilitatea emotională este constantă în timp și că poți răni la fel de grav indiferent de vârsta potențialei victime. Cu cât suntem mai trecuți prin viață, cu atât ne este mai greu să riscăm totul pentru o dragoste fragilă. În timp ne atașăm mai greu, colecționam prea multe cicatrici și ne desprindem mai ușor. Experiența este o armă cu două tăișuri care nu avantajează pe nimeni. Ne apărăm mai bine drept pentru care agresorii dezvoltă tactici mai eficiente și până la urmă războiul nu are decât învinși. Când rănești veterani deja trecuți prin războaie, nu faci altceva decât să le confirmi imaginea alterată pe care și-au format-o despre dragoste și semeni. Prima reacție dictată de experiență va fi aceea de a pune tot arsenalul în stare de alertă. Uneori răspunsul la agresiune este disproporționat și dintr-o neîntelegere minoră se poate ajunge la un conflict total. Alteori veteranii bat în retragere cu mult înainte de a se pune problema unui conflict. Vor să părăsească zona înainte să existe riscul de a fi răniți din nou.

Eu unul cred că toți oamenii vor să iubească și să fie iubiți. Nu cred în sloganurile singuraticilor care declară sus și tare că nu au nevoie de nimeni. Din punctul meu de vedere sunt doar victime care refuză să-și recunoască statutul. Când îi ascult nu fac altceva decât să mă întreb cine i-a adus în halul ăla. Un argument valabil poate fi acela că nu ne-am găsit partenerul potrivit, dar trebuie să analizăm la rece în ce măsură mai suntem dispuși să-l căutăm, după ani de eșecuri și suferință. Noi ca specie suntem meniți să avem un partener, dar în timp calculul subiectiv risc versus recompensă poate ajunge să nu mai dea un rezultat pozitiv. Acela este momentul în care ne putem pierde pe noi înșine. Putem găsi refugiu temporar în aproape orice, de la alcool până la muncă. de la literatură până la animale de companie, dar nu facem altceva decât să renunțăm la o parte din noi. Chiar și atunci când ne avântăm în activități sau relații de dragul de a nu fi singuri, fără a analiza dacă asta era ce ne doream de fapt, tot singuri suntem, neînțeleși, nealinați, nefericiți. Rămânem niște fantome care își justifică existența bântuind prin visul american, sau coșmarul corporatist.

Bucurați-vă pentru cei care găsesc dragostea chiar și la bătrânețe, pentru că aceia au înfrânt cinismul. Pentru că au preferat naivitatea și riscul sunt mai fericiți decât restul.

The Hobbit: O Călătorie Flaușată...

Jar Jar Binks mai lipsea din filmul The Hobbit. Nu am fost niciodată un fan declarat al lui Tolkien, înclin mai degrabă către zona S.F. decât F. pur si simplu. Acestea fiind spuse, Stăpânul Inelelor mi s-a părut o trilogie frumoasă, chiar dacă uneori simteam nevoia ca cineva din lumea aia să fi descoperit inutilitatea lui Gandalf cel Gri și Degeaba. În ceea ce privește noua trilogie planificată de Jackson, se vede că Hollywood-ul a rămas în pană de cocaină, deci fără idei noi. Cum orice geniu rămas fără idei copiază din lucrările mai vechi, marii regizori fac tot felul de continuări sau clone după operele originale. Clonatul nu este neapărat ceva rău, eu sunt de părere că Rolling Stones cântă aceleași piese de douăzeci de ani și tot nu sună rau. Unora le iese, altora nu.

De exemplu George Lucas, creatorul trilogiei originale Star Wars, s-a hotărât mai demult să ne pidosnicească numeric. Ne-a făcut să credem că 1,2 și 3 sunt de fapt 4,5, și 6, și ne-a mai smuls niște marafeți ca să vedem nouă ore de vâjâială cu lasere și roboți imbecili care tușesc. Adevărata amenițare a fantomei din seria mai nouă este fetișul lui Gică Lucas pentru efecte speciale și panseuri monosilabice. Am răbdat cu stoicism nouă ore de piuială și explozii degeaba și am ieșit din sală cu un gust amar, convins de faptul că unul dintre noi era prost. Tind să cred că prost a fost cel care a dat banii pe bilet, deci eu. Până la urmă Vader era un fătălău credul și ușor efeminat, împăratul era un antagonist de desene animate, iar cavalerii jedi s-au dovedit a fi niște birocrați imbecili care s-au lăsat duși cu zăhărelul. Nici un paranormal din câți se încordau prin fundal nu s-a prins că cineva minte. Uite așa s-a născut Vader și pentru că acum am terminat, poftim opt ore de roboți și un extraterestru jenant. Țineți-vă bine că urmează 7, 8 și 9.

Douăzeci de ani după lansare, Spielberg a ținut să înlocuiască armele din filmul E.T. cu stații de emisie-recepție. Motivul din spatele modificărilor: Armele din mâna agenților care vroiau să-l oprească pe E.T. erau prea înfricoșătoare pentru minori. În secolul în care copiii caută decapitări pe google și cască plictisiți la filme horror, Spielberg nu a făcut altceva decât să demonstreze ruptura totală de public și realitate. După operația de batjocorire a filmului E.T a urmat un nou Indiana Jones. Ultima istorioară din saga lui Indiana este ca o glumă ciobănească punctată cu pârț. Până la urmă vrăjeala a ținut, banii s-au făcut și mai urmează încă unul. Nu-mi iese din cap nici ozn-ul incaș, și nici frigiderul în care se ascunde eroul ca să scape de explozia nucleară. Dacă aș fi știut că frigiderele de pe vremuri sunt atât de bune, păstram și eu Fram-ul bunică-mii. Nu știi niciodată când o să ne atace bubulii lui Pavel Coruț.

Marele Ridley Scott, al cărui Blade Runner și Alien m-au făcut să mă îndrăgostesc pentru totdeauna de science fiction, a avortat de curând un mutant intitulat Prometheus. Filmul declarat un fel de Alien Zero, este de fapt un fel de videoclip cu proști în spațiu, care țin neapărat să răspândească prostia pe alte planete cu ajutorul unei nave intergalactice tip hotel&spa și a unui android gay dar misterios. Nu m-a deranjat prea tare scenariul inexistent, lipsa de logică, eroii cu nevoi speciale, și nici faptul că androidul antipatic răspundea mereu în doi peri. Eu unul, dacă aș fi avut la bord un robot de milioane de dolari care să mă ia mereu peste picior, l-aș fi formatat cu levier și urină pe placa de bază. Can you answer now motherfucker??? Nu m-a deranjat nici pleiada de actori buni pe care Eminența Palie i-a forțat să joace rolul unor caricaturi hipster. Ceea ce m-a scos din fire a fost faptul că la jumătatea filmului, dându-și seama că nu înțelege nimeni nimic, regizorul a băgat la înaintare un actor care să povestească în cuvintele lui ce s-a întâmplat până atunci. Adică niște proști în spațiu explică pentru proști cu mult spațiu. În timp ce zăceam mâhnit în sală mă gândeam la banii aruncați pe bilet. Aș fi putut să spăl mașina cu toate că urăsc să spăl mașina.

Circumspect fiind, am ales să nu dau banii pe The Hobbit. Eram deja pățit cu alte continuări mărețe. După ore de umplutură computerizată montată în stil tele-enciclopedia, și cinci minute de scenariu desprins din elucubrațiile unui copil pe care numai mă-sa îl poate iubi, am încetat să mă mai străduiesc cu Hobbit-ul. Nu pricep de ce subtitlul filmului este “O Călătorie Neașteptată” pentru că eu am așteptat trei ore să înceapă. M-am așteptat până la sfărșitul la care nu m-am așteptat. După ce un balaur lacom după aur cotropește un castel, proprietarii evacuați cu forța vor să-l ucidă. Sună ca o glumă proastă dar nu este. Deși adineauri erau alungați din castel, eroii se întrunesc undeva foarte departe de destinație și trebuie să parcurgă un pelerinaj lung și fără sens. Ideea este că paisprezece pitici trebuie să ucidă un balaurul de care au fugit când erau zeci de mii. După 3 ore de mers pe jos în pași de scrimă și zgomot de monștri apăruți de nicăieri, urmează câteva minute de zbor călare pe vulturi fantastici pe care ar fi putut să-i încalece de la bun inceput ca să ne scutească. Eroii filmului își văd destinația departe în zare. Sfârșit. Lor aparent le dă speranță sfârșitul. Pe mine mă exasperează faptul că va trebui să suport încă două filme de trei ore ca să ajungă undeva cu gașca asta de pedestrași depersonalizați. Toate cadrele sunt lungi, tăiate monoton și scenele sunt lăbărțate din disperarea de a mai câștiga timp. Pâna și un copil își dă seama cum arată umplutura când o vede.

Am înțeles că producătorii mai au pe țeavă două lung metraje a câte trei ore fiecare. Unul va fi despre legendele mersului pe jos și construcția pasajului pietonal Middle Earth, iar celălalt va fi despre cum se poate evita uciderea unui balaur timp de două ore și jumătate. Mă fascinează distanțele uriașe din lumea hobbit-ului, dar și lipsa totală de alternative de transport. Mi-aș dori să existe niște cai sănătoși care se pot deplasa cu toate cele patru picioare, sau niște vulturi imenși care să poată zbura mai mult de cinci minute. Aparent există dar sunt folosiți numai în partea a treia, sau în bătălia finală. Până la urmă The Hobbit este și un film despre rasism. Reiese că piticii sunt lacomi, înguști la minte și îmbuibați. Hobbiții sunt niște țărani simpli fără chef de vot. Căpcăunii sunt canibali imbecili. Orcii sunt căpcăuni, iar restul nu contează. Oamenii se cred în general foarte deștepți, dar nu dau doi bani pe nimic. Orcii, trolli și căpcăunii sunt toți de sex masculin deci se înmulțesc prin diviziune mitotică. Elfii sunt ca elvețienii, au senzația că sunt vârful civilizației, dar nu se implică niciodată direct în problemele nimănui. În zona rezidențială închisă în care trăiesc elfii, pulimea nu are drept de acces. No schengen, verboten!!!  Ambivalența asta detașată specifică tuturor raselor din film mă face să cred că tărâmul trebuia să se numească Middle Class, nu Middle Earth. Vrăjitorul cel Maro ar putea câștiga în orice zi concursul de cel mai inutil personaj magic din toată seria. L-au poreclit foarte bine pentru că e plin de rahat la propriu și la figurat. Înțeleg ideea de film fantastic, dar nu pot lua în serios discursul unui aurolac zdrențăros, plin de găinaț și balegă, venit într-o trăsură trasă de iepuri.

În rest toată lumea vorbește și intitulează în aceeași limbă ciordită fonetic din mitologia nordică. E un fel de țigănească nordică, pe care o vorbesc etnicii ca să nu înțeleagă românu’ ce se pune la cale în film. Pentru Tolkien toate cuvintele care se terminau în IR sau EL sunau foarte bine, indiferent de conotația lor în alte limbi - vezi Mindoir, Mirmulnir, Faramir, Boromir, Nimrodel, Galadriel, Adanael, Enel, etc. Ca atare, în noul film se face abuz de termeni și nume care pentru noi cei neinițiați nu înseamnă nimic. Toți termenii ăștia sună foarte pompos, dar eu nu mă prind întotdeauna dacă se vorbește despre o sabie sau despre un antiemetic. Frecvența cu care sunt folosite lucrurile inventate mă face să suspectez din nou umplutura. Dragostea de cool și lipsa de substanță sunt aparente în poveste și personaje. În caz că scenariștii vor rămâne fără idei pentru nume de personaje sau locații, propun ca Institutul Cultural Român să trimită o listă de cuvinte românești în terminațiile potrivite. Avem și noi Cugir, Furnir, FlorianBichir, Pătrunjel, Carnețel, Ficățel și multe altele. Ca denumire pentru lumea în care se petrece noul film eu propun Sictir (știu că nu e românesc). Știu că există fani declarați ai cărții, sau ai filmului, care mă vor îndruma să citesc scrierile lui Tolkien înainte să mă pronunț. Sunt de acord că Tolkien scria binișor. Dar cartea și filmul sunt două medii complet diferite care se tratează ca atare. E mare distanța de la Stăpânul Inelelor până la Stăpânul Nervilor.

Cred că lui Peter Jackson, Ridley Scott, George Lucas și Steven Spielberg ar trebui să li se interzică să mutileze operele originale.

Sufăr de prostie

Gândesc, deci exist. Gândesc că exist și aparent exist ca să gândesc. Sunt plătit să gandesc, dar nu prea mult că nu se cade. Presa îmi spune că nu gândesc cum trebuie, comercianții îmi spun că nu mă gândesc la ce trebuie, iar clasa politică îmi spune că nu gândesc în perspectivă. Cei care mă plătesc îmi spun că nu gândesc cum vor ei, cum se poartă, sau cum se cuvine. Aparent nu gândesc profitabil și nu simt pulsul semenilor mei. Sunt atenționat destul de des că am tendința de a gândi prea departe. Cei din jur îmi spun că gândesc prea mult sau prea puțin, prea la rece sau prea înfierbântat. Sunt acuzat uneori că nu gândesc de două ori, iar alte ori mi se recomandă pur și simplu să nu mă mai gândesc. Nu mai știu cum să gândesc și când e normal să o fac.. Când cer ajutorul celor din jur și întreb cum e corect sau dacă ar trebui să gândesc, sunt luat peste picior cu superioritate. Nu mi se răspunde niciodată sincer. Nu mai înteleg nimic și vreau să mă opresc din obiceiul ăsta îngrozitor de deprimant. Nimic nu pare logic, de la faptul că plătesc ca să fiu lăsat să exist, și până la faptul că sunt obligat să exist într-un anume fel batjocoritor născocit de cei care nu mi-ar putea câștiga respectul. Dacă tot plătesc atât de scump ca să exist, de ce nu pot să fiu lăsat să gândesc cum vreau? De ce sunt furat după ce că plătesc? Nu cumva gândesc, deci plătesc și plătesc deci exist?

Îmi doresc în fiecare zi să aflu cum se gândește corect. Oricum aș gândi tot nu e în regulă. Vreau măcar să mă pot opri, dacă tot nu fac bine ce fac. Dar nu mă pot opri din gând oricât aș încerca. E un război personal și pierd fiecare bătălie într-un mod rușinos. Îmi jur mereu că nu mă mai gândesc, încerc să-mi ocup timpul cu orice altceva, să-mi sabotez creierul cu tot felul de activități plictisitoare, distracții modeste și substanțe alterante. Mă otrăvesc singur încercând să scap de otrava gândului. Mă străduiesc în fiecare zi să ignor totul, tot ce e stricat în lumea mea, care întâmplător e lumea tuturor, dar unii vor să fie doar a lor și luptă parșivește pentru exclusivitate. Sufăr de prostie. Pun mereu întrebări enervante. Înfierez lipsa de sens, fierb mocnit, mă revolt inutil, obosesc și tac. După aceea încerc din nou să ignor lumea lor și să o gândesc pe a mea. Din nefericire suntem cu toții în aceeași lume, drept pentru care încerc să ignor lumea în general. 

Aș vrea să fie lumea noastră, cineva nu ne lasă, dar nici eu nu știu să spun cine suntem noi ca să merităm. Nu văd un "noi" adevărat pe nicaieri, și nici un "noi" nu mă face să simt speranță sau apartenență. Cred că războiul ăsta cu bătălii mereu pierdute este singurul care ne mai leagă, dar tot nu reușește să ne facă "noi".Cred că ignoranța este iluzie nu fericire. Este doar un puternic mecanism defensiv. A devenit o chestiune de selecție naturală. Cei care se vor putea opri din gândit vor moșteni lumea, iar restul blestemaților vor pieri ca de obicei, sacrificați pe altarul unor cauze irelevante pentru majoritate. Supraviețuitorii se vor împletici peste cadavrele celor preocupați să-i scoată din beznă și vor orbecăi mai departe către apexul speciei umane zugrăvit pe panourile publicitare. Dacă voi supraviețui, voi umbla în continuare pe străzi încerând din răsputeri să ignor lumea în care nu vreau să trăiesc, dar pe care nu mă încumet s-o părăsesc de teama că lumea cealaltă e la fel. Nu cumva gândesc, deci sunt prost?

Ștampile

Lucrare dedicată căpușelor hulpave de la finanțe publice.

by Dan Pavel

Un cur și o pisică rea

Să încerci să educi poporul român e ca și cum ai încerca să te ștergi la cur cu o pisică în călduri. Înainte să îndrepți pisica nervoasă către părțile moi, ai deja o presimțire că n-o să fie o experiență plăcută. Nici curul, nici pisica nu vor să participe la chestia asta, dar pentru că situația o impune și altă idee mai bună nu și-a făcut apariția, unii chiar mai încearcă să-i culturalizeze pe români. Da, chiar și într-o țară în care aparent nu se întâmplă nimic bun, există oameni care se străduiesc. Există încă profesori, doctori, oameni de cultură, artiști, intelectuali bătrâni și tineri care simt durerea asta zilnic. Simt neputința și inutilitatea în ceea ce fac, și cu toate astea continuă să facă, în speranța că pot salva frumosul de la moarte. O fac pentru oameni indiferent de gradul lor de educație, pentru cei care își doresc să-și depășească condiția, să învețe și să se curețe de rahatul în care îi adâncește statul român. Din nefericire cultura și arta au trecut treptat în zona underground, iar mainstream-ul a rămas teritoriul arid suprapopulat de prost gust. În această nefericită metaforă, românul este curul și pisica în călduri este statul român.

Ca orice cur, românul e greu de urnit. În orice situație se lasă greu dizlocat din tiparele adânc împământenite, și cred că ori de câte ori se înfățișază o soluție nouă la o problemă veche, românul se preface că nu există și că nu are opțiuni. De aceea, de exemplu toaletele publice sunt întotdeauna murdare de rahat în locuri unde orice minte normală ar crede că nu poate ajunge rahatul. Se pare că un cur obișnuit nu poate recunoaște meritele unui vas de veceu nici la a suta folosire. Din același motiv peisajele sunt ticsite de gunoaie și speciile rare sunt împinse pe calea dispariției. Curul nu remarcă merite. Pentru noi cred că e mai simplu să fim pierzători de profesie decât să ne asumăm greșelile în mod constructiv, dar nu suntem unici vinovați pentru starea actuală. Este o chestiune de educație și amenințarea pe care educația o reprezintă pentru orice sistem bazat pe profit financiar. Orice om politic, sau de afaceri, știe că un public educat este un public dificil de mulțumit. Pentru a face față unui consumator inteligent, produsul vândut trebuie să îndeplinească niște condiții riguroase. Abilitatea celor care vând este de multe ori mai scăzută decât a celor care ar trebui să cumpere. Pentru a menține profitul pe linia verde din graficele de care sunt îndrăgostiți toți corporatiștii, trebuie crescută calitatea produsului, sau scăzută calitatea cumpărătorului. După cum se poate observa este cu mult mai simplu să transformi un om într-un cur, decât să liniștești o pisică în călduri. 

Ca orice pisică în călduri, lumea politică este dornică de gratificare instantanee. Nu există o strategie pe termen lung și nici gândire în perspectivă. Anii electorali sunt similari perioadelor de rut, în care pisica torturată de patimile dorinței ridică coada dizgrațios, își arată păsărica în mod lasciv și urlă ca o apucată în speranța că o aude cineva. Pisica nervoasă nu știe cum sau de ce este în călduri, ea știe că are nevoie de satisfacție imediată și orice activitate care nu este orientată strict către satisfacerea propriilor nevoi, nu face altceva decât să enerveze mai rău. În această perioadă, atât pisica cât și politicianul român, își pierde orice urmă de demnitate. Promite orice, face orice, zgârie pe oricine, emite cât mai mult zgomot și se umilește pentru un scop bine definit. Diferenta este că pisicilor le trece la un moment dat, dar politicienilor niciodată. Pentru că pe lideri nu-i duce capul să facă altceva și nu își pot controla apucăturile, populația trebuia adusă la un nivel la care genul acesta de comportament nu mai pare deplasat.

De-a lungul anilor, în mica noastră republică corcodușieră, s-au descurajat toate inițiativele de stimulare a mentalului colectiv. De la eradicarea sistematică a bunului simț/gust, retezarea investițiilor în cultură, batjocorirea educației, și până la devalizarea muzeelor, tezaurelor sau a patrimoniului, ceea ce se petrece la nivel cultural este o epurare de care orice stalinist poate fi mândru. Chiar daca secera și ciocanul au fost înlocuite de modele de afaceri și brand-uri lucitoare, fanatismul mișcării anti-culturale este pe cât de transparent, pe atât de înfiorător. Cel mai des practicat, bine finanțat și atent implementat model de afaceri, este cel de stimulare a mădularului colectiv cu mâna expertă a marketingului. Trusturile media, corporațiile, politicienii și marii investitori sunt prinși cu toții în jocul ăsta dezgustător de gâdilare a scârbavnicului, în speranța că permanenta erecție o să priveze consumatorii de sânge la cap, astfel încât să nu riște nici un gând original din partea pulimii. În ceea ce privește împunsul mădularului național cu degetul presei libere, nu trebuie sa fii expert în strategie ca să vezi că proiectul se bucură de un succes răsunător. Vânzările cresc, politica rămâne de departe cea mai profitabilă afacere, iar calitatea scade în toate aspectele vieții. În spatele ușilor închise, beneficiarii adulmecă rânjind bancnote proaspăt tipărite, în timp ce dau foc dosarelor penale. Înarmați cu mii de specialiști, strategii machiavelice, aparatură de ultimă generație și bugete care ar răsturna situația oricărei republici africane, managerii proiectului de stimulare a erecției colective au reușit să manipuleze țara către poziția capră și numără bani în timp ce se prefac că nu ne-au strecurat nimic unde doare.

În tot acest timp, bugetul de stat sângerează alarmant din două găuri. Una este reprezentată de furt și cealaltă de risipă. Sunt convins că dacă oricare dintre cele două găuri ar fi astupată -- și știm cu toții că mai plauzibilă este oprirea risipei -- banii economisiți ar putea salva țara din mocirla intelectuală în care se cufundă fără zbatere. Lipsa de investiții în cultură, starea de paragină în care se regăsesc învățământul, teatrele, muzeele și obiectivele de patrimoniu, sunt puse pe seama lipsei de fonduri și deci a crizei economice. Criza economică este o născocire irelevantă și nu poate fi folosită ca scuză pentru lipsa de opțiuni a unui popor. Ceea ce se petrece în momentul de față este o chestiune de management defectuos, reavoință și lăcomie, nu se datorează unor circumstanțe nefericite. Sărăcia nu a împiedicat niciodată mințile să înflorească, iar toate exemplele de oameni de cultură care îmi vin acum în minte au avut origini foarte modeste. Dacă am o certitudine pe lumea asta, este că un stomac ghiftuit nu a încurajat nici un geniu. Cultura nu a fost niciodată cu adevărat prohibitivă sau inaccesibilă, dar culturalizarea a fost descurajată voit, și uneori pedepsită, pentru că subminează controlul exercitat de către liderii incapabili. Sărăciei i se adaugă promovarea agresivă a ignoranței și astfel singura criză cu adevărat relevantă pentru poporul român este cea culturală. Orice altă criză, fie că este de natură economică, politică sau socială, își găsește originile în lipsa de cultură și luciditate.

Criza economică este o invenție veche, preluată și implementată în România fără să i se conteste autenticitatea. Dacă citești presa internațională de acum cincizeci de ani, sau chiar de acum o sută, titlurile sunt identice cu cele de azi: criză financiară, criza petrolului, criza forței de muncă, băncile se retrag, industria este falimentară, șomajul ia amploare, austeritate, etc. În condițiile acestea, în care panica și sărăcia se strecoară în sufletele tuturor pentru a nu știu câta oară, centrele comerciale răsar ca ciupercile după ploaie, multinaționalele declară profituri comparabile sau mai mari decât în anii precedenți, băncile își scapă pielea cu bani de la buget (deci există bani), și viața este din ce în ce mai scumpă. Se ridică imperii. Se acumulează averi în continuare. Undeva, ceva nu se leagă. Cineva minte, profită de ignoranță și întreține o criză culturală perpetuă. Mi se pare curios faptul că toate crizele afectează exclusiv păturile sărace și medii. Crizele îmbogățesc mai tare pe cei deja îndestulați. Îmi amintește de vorba spusă de Rothschild: Cumpără proprietate atunci când e sânge pe străzi, chiar dacă e sângele tău! 

Banda rulantă a crizei culturale, pe care înaintăm către asomare ca niște oi resemnate, este întreținută de aceeași indivizi care au născocit și criza economică. Faptul că nu pedepsește nimeni discrepanțele majore dintre ceea ce se spune și ceea ce se întâmplă de fapt, nu poate fi decât ignoranță atent transplantată în lobul națiunii. Jaful generalizat și servitutea inumană la care au fost reduși cei mai nefericiți dintre noi, este rezultatul unei combinații de somn al rațiunii cu lăcomie. Dacă termenul servitute vi se pare prea dur, țin să precizez faptul că un salariu de 800 sau o pensie de 500 de lei, se apropie ca semnificație mai degrabă de ciosvârta aruncată unui sclav bătut, decât de recompensa onorabilă pentru ani de muncă ai unui om liber.

Criza există doar pentru noi proștii, care muncim răbdători pe bani mai puțini, tăcuți și înfricoșați de perspectiva foametei. Oamenii obișnuiți își șoptesc povești înfricoșătoare despre nefericirea celor care nu s-au conformat spălării de creier. Șomajul, sărăcia, poprirea pe bunuri, penalizările, mizeria, pușcăria datornicilor, toate sunt povești adevărate care aliniază și cumințesc turma. Lipsa de cultură depersonalizează. Lipsa de cunoaștere a istoriei ne șterge identitatea. Lipsa de vectori culturali și eroi contemporani naște deznădejde și asigură continuitatea oricărui regim bazat pe ignoranță. Suntem pedepsiți individual de un sistem ilogic, care nici măcar nu se mai obosește să se explice. Nimeni nu ne-ar putea pedepsi pe toți, dar suntem atât de lipsiți de identitate și coeziune, încât nu ne percepem ca fiind o națiune, ci o sumă de colocatari necunoscuți. Inventatorii sistemului ăstuia ne dezbină prin încurajarea ignoranței, prin promovarea cu agresivitate a nonvalorii, prin devastarea culturii și prin împroșcarea frumosului cu bălegar consumerist. Beneficiarii ne desprind de origini, ne rup de trecut și ne aruncă sub nas ciosvârte deja mestecate, rupte din visul american. Se tem să ne ofere liniște. Sunt panicați că dacă opresc asaltul senzorial și emoțional am putea căpăta claritate. Am descoperi gândul rațional care să-i dărâme. Dacă am avea luciditate am descoperi inutilitatea unor îmbuibați lipsiți de logică și umanitate. Dacă am avea timp să gândim liber, i-am chiureta scârbiți din viața noastră ca pe o tumoră malignă.

Adevărul simplu, logic și rațional este că nu ne pot pedepsi în masă pentru lipsa de obediență. Nu ne pot aresta pe toți pentru neplata taxelor imbecile. Nu pot ignora douăzeci de milioane de oameni care pun întrebări. Nu pot intimida milioane de protestatari. Nu ne pot concedia pe toți. Nu ne pot evacua pe toți. Nu pot vinde nimic dacă nu cumpărăm. Nu pot avea dacă nu plătim. Nu pot folosi la nesfârșit aparatele de stat pentru a batjocori drepturile omului. Instituțiile statului sunt alcătuite tot din oameni, marea lor majoritate săraci. Suntem tot noi, în poliție, în armată, la ghișee, la volanul mașinilor de gunoi, în spitale, la catedră, în sala de judecată. Adevărul cutremurător este că nu avem nevoie de ei. Ei sunt cei care trăiesc din grația și bunăvoința noastră. Noi le aducem mâncarea și le creștem copiii. Noi le spălăm rufele și păcatele. Noi le asigurăm protecția. Fără noi sunt morți și sunt conștienți de asta. De aceea ne mint și ne țin adormiți. Sunt la mâna noastră și îi înspăimântă, de aceea ne vor proști. De aceea creează iluzia că sunt importanți și inseminează în sufletele noastre dorința de lucruri fără folos.

Suntem picioarele pe care se sprijină toți profitorii sistemului, iar fiecare lăcaș de cultură sau filă de istorie reprezintă un deget. Dacă lăsăm să ni se amputeze toate degetele, nu ne vom putea ridica niciodată și nu-i vom putea scutura din spinarea noastră. Suntem un popor milenar, nu o adunătură de necunoscuți. Suntem noi. Avem părinți bolnavi și săraci, avem prieteni care mor, avem copii cu viitor incert. Avem drepturi. Suntem noi, suntem mulți, suntem toți. NOI existăm. Trebuie să lepădăm mofturile consumeriste, să risipim iluzia și să ne îmbrățișăm identitatea națională. Trebuie să ne reamintim istoria, oricât de rușinoasă ar fi, pentru că altfel nu ne vom putea ierta niciodată. Românii nu sunt un neam de trădători, sunt un popor trădat. Trebuie să strângem din dinți, să mușcăm din pumn și, oricât ar fi de greu sau dureros, trebuie să investim în cultură. Trebuie să apucăm pisica și să ne facem curaj, pentru că altfel vom umbla toată viața murdari de rahat.

by Dan Pavel