Milioane de marionete

Uneori tac, foarte des vorbesc prostii, mai rar se întâmplă să spun lucruri adevărate care să atragă cenzura autorităților sau reacții extrem de pozitive de la privitori. Mai demult niște domni celebri la nivel național mă jigneau și mă înfierau în direct. Dădeau amenzi în stânga și-n dreapta, emanând discursuri otrăvite și judecăți de valoare. Astăzi nu mai sunt printre noi și mă uimește faptul că dispariția lor nu ne-a sărăcit cu nimic ca popor. După cele cinsprezece minute de faimă am revenit printre necunoscuți, acolo unde îmi șade cel mai bine, comentând sarcastic de pe tușă miracolul vieții. Sper că v-au plăcut la vremea lor și promit că nu mă voi opri niciodată.

Marioneta

Romania fără speranță

Alege-ți stăpânii cu grijă

Alege cu grijă

Sertare de beton

photo by Dan Pavel

Prea multă liniște în marginea asta de oraș, cu prea puțini locatari în blocuri de beton proaspăt construite. E aproape asurzitoare lipsa de sunet. M-am obișnuit un pic prea tare cu murmurul constant și atonal al miezului de cartier, cu vocile înfundate pătrunse prin pereți ale vecinilor care își negociază răstit căsnicia. E curios faptul că zgomotul, principalul factor de stress al vieții urbane, îmi poate provoca insomnie prin absență și mă înfierez pe mine însumi că m-am obișnuit cu agresivitatea vieții în capitală.

Prin pâcla nopții disting străjeri monolitici de fier-beton, construiți fără suflet și fără dragoste de frumos. Orizontul e secționat de formele lor brutale și apăsătoare, Nu au povești de spus, nici cântec, sunt doar testamentul unei piețe imobiliare fără rațiune, făuriți cu directa complicitate a arhitecților microcefali pe care îi asamblează nepăsător facultatea în fiecare an. Lipsiți de viață și zgomot, ca și cei vinovați pentru nașterea lor, monoliții proiectează asupra împrejurimilor un aer de fals și sumbru, divorțat de realitate. Sunt doar o pată de negru pe negru într-un peisaj bacovian, o manifestare rușinoasă a fetișului romănesc pentru beton și pvc. 

Devine intolerabil să locuiești într-un bloc pustiu, mai ales în liniștea nopții, dar mamuții de beton privesc încrezător către oraș alintați de adevărul incontestabil. În curând vor veni primii subiecți voluntari ce vor plăti scump pentru privilegiul de a se lăsa vampirizați de energie si de bucuria de viață. Se vor înfrunta cu dușmănie pentru un loc de parcare căt mai aproape de intrarea în criptele de beton. pe care le vor umple mai târziu cu clone de cocalari și miros de sarmale. Fiecare cladire așa zis rezidențiala va fi umplută cu alegători buimaci, părinți de conjunctură și copii mutilați sufletește din lipsa de dragoste.

Monoliții pustii așteaptă cu solemnitate populația de papugii hipermasculinizati - preocupati de evoluția oricui, mai puțin a lor - care să se îndese în sertarele de ciment, însoțiți de manea și bere la pet și să blesteme nedreptatea semi-erecției. Vor veni haitele de buni romăni și vor decora fiecare colțișor de monolit cu perdele inflorate, tablouri cu răpiri din harem și mobilă stil. Se vor auzi strigăte de bucurie, injurături și conflicte familiale, vor dudui pereții sub greutatea manelelor și a răcnetelor specifice suporterilor de fotbal.

Privesc cu neliniște cum se holbează geamurile întunecate ale monoliților. Îmi confirmă șoptit în noapte "If you build us, they will come". E timpul să mă apuc de construit o casă pe undeva, să evadez din cutie sau măcar să dau cutia lor pe o cutie făcută de mine. Cu lipsa de coloană sonoră mă voi obișnui cu siguranță, dar cu lipsa de frumos niciodată. "Omul sfințește locul" e valabil și invers...

Am visat urat frumos.

Vin dintr-un soare orbitor ce mi-a incendiat aripile. Cobor din lumină către oceanul întunecat și rece, într-o furtună de pene arse, scântei și vătălugi de fum. Mă avânt amețitor către apa învolburată în speranța că îmi va aduce izbăvirea de chinurile focului. În picajul vertiginos aerul jelește asurzitor și întărâtă focul care mistuie ce-a mai ramas din mine.

photo by Dan Pavel

Am visat că am îndrăznit să cer, să urc, să vreau, să sper, să țin capul sus de nimeni plecat. Am îndrăznit să întind aripi imaculate într-o mândră încordare și să-mi iau avant. Am reflectat lumina cu pene albe și mi-am dorit să o aduc în sufletele gri. Am risipit întuneric. Am brăzdat norii tulburi în plină anvergură încercând să demonstrez că nimic nu mă poate opri. În lumea lor cețoasă, ocupată de nimicuri prăfuite și visuri spulberate, am fost zeu neînduplecat, uns de nimeni, ales de mulți și înțeles de prea puțini. Am fost vânat și încolțit, îngenuncheat temporar, am plănuit nașterea lumii mele de teama sclaviei în lumea lor. Mi-a fost frica de lanțuri mult prea grele pentru aripi și de pene gri pătate cu ură.

Am fugit spunându-mi că este un act de curaj, că am nevoie de o lume demnă de un zeu. Mi-am desfăcut sfidător aripile imense și am zburat hulindu-i. Toți m-au privit cu o tristete neînțeleasa, neobservată. Au ridicat tăcuți din mâini în semn de adio, palizi, gârboviți și prăfuiți de lumea lor în permanentă construcție. M-ai privit cu mândrie când m-am răzvrătit. Te amăgisem cu lumea mea, promisă în nopți de durere, cănd furtuna vroia să ne smulgă unul din brațele celuilalt. Mi-ai zâmbit cu sinceritatea unui copil convinsă că te voi lua cu mine, că vom clădi împreună un imperiu condus de noi doi, o lume dreapta, senină și plină de culoare, cu loc sub soare pentru toți și piedestal pentru fiecare gest de tandrețe. Dar în furia mea oarbă și revolta fără judecată te-am uitat atunci pe moment și te-am izbit fără să vreau cu dosul aripii de care încercai să te agăți. Am hulit, am luptat sângeros și mi-am luat zborul fără să privesc înapoi către lacrimile tale și privirea schimonosită de durere. Am realizat mult prea tarziu, odata evadat, ca nu erai lângă mine și nici n-ai mai fi fost.

Am rătăcit în lumea mea cea goală neîndrăznind să construiesc ceva. Ne mai văzaând un rost în a umple golul lăsat de absența ta, am pus doar mare nesfârșită și senin prin care să zbor neodihnit în căutare. M-am pedepsit necontenit urlându-ți numele, am plâns, am râs nebun, am plâns din nou și după secole de chin am încetat să te mai caut dar nu să sper. Am presărat peste ocean cu mii de insule de amintiri cu tine, dar într-o zi răpus de remușcare și pustiu, m-am avântat spre soare resemnat. Cu ochii închiși și un surâs pe care numai tu l-ai fi putut desluși, m-am asmuțit asupra cerului, tot mai sus, tot mai fierbinte, printre gloate de admiratori născociți de mine. Am izbucnit în flăcări.

Acum mă prăbușesc vertiginos către oceanul fără de sfârșit, tăcut, cu inima oprită dar simțuri încă vii. Apa învolburată mă reflectă carbonizat și fumegând, dar clipa morți nu îmi aduce alinare pentru că te întrezăresc în adâncuri, un trup fără suflare, purtat de curenți din lumea lor în lumea mea ce ar fi trebuit să fie lumea noastră.