Am visat-o. După o absență îndelungată, mi-a apărut din nou prin fumul visului chinuit. Mintea mi-o construia din fragmentele înca neșterse de timp. Încercarea timidă a minți mele de a clădi din memorie imaginea unei femei absente de ani de zile, m-a făcut să mă strâmb dezamăgit ca și cum aș fi fost în fața unui portret pueril. Ca artist mediocru n-am mai zugrăvit nimic original de mulți ani, așa că am început să urăsc lucrările slabe, inspirate sau derivate din mediocritatea altora. Așa mi-a apărut în vis, ca lucrarea unui debutant mediocru, ca o încercare disperată a unei minți neinspirate de a nu pierde ultimele amintiri. Era aproape de nerecunoscut, urâțită de golurile din amintirea și sufletul meu, o păpusa sinistră, aproape vie, singura mărturie a unui conflict sufletesc de mult uitat.
Făcea ce fac iubitele de obicei. Dezamăgea din nou. Rănea, în modul expert în care numai cei pe care i-ai iubit știu și pot să te rănească. Inventaria din nou arsenalul de distrugere în masă cu care bombardase fiecare parcelă a sufletului meu. Recita cu nevolnicie din manualul de război și profita din nou de fiecare slăbiciune. Era înconjurată de ființe umanoide de sex masculin care așteptau cuminți să fie satisfacute. Râdea. A dispărut brusc într-un vătălug de fum și în urma ei a apărut următoarea iubită, cu privirea încruntata și o gură larg deschisă fără glas, care îi schimonosea cumplit trăsăturile frumoase. Privea acuzator și înainta încet către mine însoțită de o procesiune înfricoșătoare. În spatele ei se târau chirurgi însângerați cu fețele acoperite de măști și halate pline de sânge. În urma lor avansau preoți orbi și copii fără chip care jeleau. Încercam să mă retrag dar în spatele meu era hăul și îmi era teamă să nu cad de pe marginea lumii. Am alunecat...
M-am trezit cu un sentiment ciudat, un amestec de durere cu ușurare. Fusese doar un vis. iar acum odată trezit, puteam să-mi continui liniștit somnabulismul prin lumea reală. Scăpat din vis puteam să revin la aparențe și să-mi petrec trezia ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Nu-mi amintesc ziua în care subconștientul meu a trădat și a trecut de partea cealaltă a conflictului. Tot ce știu este că dacă îl las, mă va sabota la nesfârșit. Anii trec și în timp durerea se estompează. Oamenii uita și iartă, iar toate cele ce-au durut în trecut nu mai dor așa tare. În timp ne obișnuim cu absența, cu moartea, cu dispariția, cu gândul că am fost răniți și nedreptățiți. Este un clișeu stupid dar adevărat, viața merge mai departe, dar cu timpul care le vindecă pe toate nu sunt de acord. Oricât am fi de vindecați sau obișnuiți cu traumele trecutului, în urma lor rămân cicatricile ca martori ai mutilării. Chiar dacă în timp uităm cum arătau, sau ce aveau bun răufăcătorii, nu putem uita niciodată ce ne-au facut. Rămân urmele adânci care dor la vreme rea ca o fractură prost vindecată, și ne amintesc mereu să nu repetăm greșelile trecutului.
Toți cei care au suferit cumplit de pe urma unor relații, indiferent de sex, dezvoltă un instinct de auto-apărare. E un fel de paranoia sentimentală care îi face mai reticenți la implicare emoțională. Suferinzii cu experiență devin mai puțin dispuși să iubească. Ne obișnuim să fim dezamăgiți și uneori dezamăgim ca să fim lăsați în pace. Dacă e să reproșez ceva cu adevărat grav celor care ne rănesc, este faptul că odată ce bombardamentul s-a oprit și se așterne praful, undeva pe câmpul de bătălie a fost sădită sămânța cinismului. Reconstrucția unui suflet distrus este un proces foarte lung și anevoios, pe care nu toată lumea îl poate duce la bun sfârșit. Unii rămân cu sindrom post traumatic toată viața, blocați într-un război perpetuu pe care îl poartă cu sine în absența agresorului. Alții îngroapă suferința în adâncuri, lasă cadavrele în fundație și construiesc peste rămășite ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Orice metodă ar alege fiecare, fundațiile rămân fragile, iar improvizațiile defensive încropite din cinism și aparențe nu pot menține echilibrul decât temporar.
Cicatricile nu sunt acolo ca să ne facă mai puternici, iar interpretarea asta eronată specifică Hollywood-ului păcălește pe mulți. Ele sunt acolo ca să ne reamintească de faptul că următorul război emoțional s-ar putea să ne ucidă. Ce nu ne omoară nu ne face mai puternici, doar mai cinici și mai greu de iubit. Sunt de părere că vulnerabilitatea emotională este constantă în timp și că poți răni la fel de grav indiferent de vârsta potențialei victime. Cu cât suntem mai trecuți prin viață, cu atât ne este mai greu să riscăm totul pentru o dragoste fragilă. În timp ne atașăm mai greu, colecționam prea multe cicatrici și ne desprindem mai ușor. Experiența este o armă cu două tăișuri care nu avantajează pe nimeni. Ne apărăm mai bine drept pentru care agresorii dezvoltă tactici mai eficiente și până la urmă războiul nu are decât învinși. Când rănești veterani deja trecuți prin războaie, nu faci altceva decât să le confirmi imaginea alterată pe care și-au format-o despre dragoste și semeni. Prima reacție dictată de experiență va fi aceea de a pune tot arsenalul în stare de alertă. Uneori răspunsul la agresiune este disproporționat și dintr-o neîntelegere minoră se poate ajunge la un conflict total. Alteori veteranii bat în retragere cu mult înainte de a se pune problema unui conflict. Vor să părăsească zona înainte să existe riscul de a fi răniți din nou.
Eu unul cred că toți oamenii vor să iubească și să fie iubiți. Nu cred în sloganurile singuraticilor care declară sus și tare că nu au nevoie de nimeni. Din punctul meu de vedere sunt doar victime care refuză să-și recunoască statutul. Când îi ascult nu fac altceva decât să mă întreb cine i-a adus în halul ăla. Un argument valabil poate fi acela că nu ne-am găsit partenerul potrivit, dar trebuie să analizăm la rece în ce măsură mai suntem dispuși să-l căutăm, după ani de eșecuri și suferință. Noi ca specie suntem meniți să avem un partener, dar în timp calculul subiectiv risc versus recompensă poate ajunge să nu mai dea un rezultat pozitiv. Acela este momentul în care ne putem pierde pe noi înșine. Putem găsi refugiu temporar în aproape orice, de la alcool până la muncă. de la literatură până la animale de companie, dar nu facem altceva decât să renunțăm la o parte din noi. Chiar și atunci când ne avântăm în activități sau relații de dragul de a nu fi singuri, fără a analiza dacă asta era ce ne doream de fapt, tot singuri suntem, neînțeleși, nealinați, nefericiți. Rămânem niște fantome care își justifică existența bântuind prin visul american, sau coșmarul corporatist.
Bucurați-vă pentru cei care găsesc dragostea chiar și la bătrânețe, pentru că aceia au înfrânt cinismul. Pentru că au preferat naivitatea și riscul sunt mai fericiți decât restul.
