The Hobbit: O Călătorie Flaușată...

Jar Jar Binks mai lipsea din filmul The Hobbit. Nu am fost niciodată un fan declarat al lui Tolkien, înclin mai degrabă către zona S.F. decât F. pur si simplu. Acestea fiind spuse, Stăpânul Inelelor mi s-a părut o trilogie frumoasă, chiar dacă uneori simteam nevoia ca cineva din lumea aia să fi descoperit inutilitatea lui Gandalf cel Gri și Degeaba. În ceea ce privește noua trilogie planificată de Jackson, se vede că Hollywood-ul a rămas în pană de cocaină, deci fără idei noi. Cum orice geniu rămas fără idei copiază din lucrările mai vechi, marii regizori fac tot felul de continuări sau clone după operele originale. Clonatul nu este neapărat ceva rău, eu sunt de părere că Rolling Stones cântă aceleași piese de douăzeci de ani și tot nu sună rau. Unora le iese, altora nu.

De exemplu George Lucas, creatorul trilogiei originale Star Wars, s-a hotărât mai demult să ne pidosnicească numeric. Ne-a făcut să credem că 1,2 și 3 sunt de fapt 4,5, și 6, și ne-a mai smuls niște marafeți ca să vedem nouă ore de vâjâială cu lasere și roboți imbecili care tușesc. Adevărata amenițare a fantomei din seria mai nouă este fetișul lui Gică Lucas pentru efecte speciale și panseuri monosilabice. Am răbdat cu stoicism nouă ore de piuială și explozii degeaba și am ieșit din sală cu un gust amar, convins de faptul că unul dintre noi era prost. Tind să cred că prost a fost cel care a dat banii pe bilet, deci eu. Până la urmă Vader era un fătălău credul și ușor efeminat, împăratul era un antagonist de desene animate, iar cavalerii jedi s-au dovedit a fi niște birocrați imbecili care s-au lăsat duși cu zăhărelul. Nici un paranormal din câți se încordau prin fundal nu s-a prins că cineva minte. Uite așa s-a născut Vader și pentru că acum am terminat, poftim opt ore de roboți și un extraterestru jenant. Țineți-vă bine că urmează 7, 8 și 9.

Douăzeci de ani după lansare, Spielberg a ținut să înlocuiască armele din filmul E.T. cu stații de emisie-recepție. Motivul din spatele modificărilor: Armele din mâna agenților care vroiau să-l oprească pe E.T. erau prea înfricoșătoare pentru minori. În secolul în care copiii caută decapitări pe google și cască plictisiți la filme horror, Spielberg nu a făcut altceva decât să demonstreze ruptura totală de public și realitate. După operația de batjocorire a filmului E.T a urmat un nou Indiana Jones. Ultima istorioară din saga lui Indiana este ca o glumă ciobănească punctată cu pârț. Până la urmă vrăjeala a ținut, banii s-au făcut și mai urmează încă unul. Nu-mi iese din cap nici ozn-ul incaș, și nici frigiderul în care se ascunde eroul ca să scape de explozia nucleară. Dacă aș fi știut că frigiderele de pe vremuri sunt atât de bune, păstram și eu Fram-ul bunică-mii. Nu știi niciodată când o să ne atace bubulii lui Pavel Coruț.

Marele Ridley Scott, al cărui Blade Runner și Alien m-au făcut să mă îndrăgostesc pentru totdeauna de science fiction, a avortat de curând un mutant intitulat Prometheus. Filmul declarat un fel de Alien Zero, este de fapt un fel de videoclip cu proști în spațiu, care țin neapărat să răspândească prostia pe alte planete cu ajutorul unei nave intergalactice tip hotel&spa și a unui android gay dar misterios. Nu m-a deranjat prea tare scenariul inexistent, lipsa de logică, eroii cu nevoi speciale, și nici faptul că androidul antipatic răspundea mereu în doi peri. Eu unul, dacă aș fi avut la bord un robot de milioane de dolari care să mă ia mereu peste picior, l-aș fi formatat cu levier și urină pe placa de bază. Can you answer now motherfucker??? Nu m-a deranjat nici pleiada de actori buni pe care Eminența Palie i-a forțat să joace rolul unor caricaturi hipster. Ceea ce m-a scos din fire a fost faptul că la jumătatea filmului, dându-și seama că nu înțelege nimeni nimic, regizorul a băgat la înaintare un actor care să povestească în cuvintele lui ce s-a întâmplat până atunci. Adică niște proști în spațiu explică pentru proști cu mult spațiu. În timp ce zăceam mâhnit în sală mă gândeam la banii aruncați pe bilet. Aș fi putut să spăl mașina cu toate că urăsc să spăl mașina.

Circumspect fiind, am ales să nu dau banii pe The Hobbit. Eram deja pățit cu alte continuări mărețe. După ore de umplutură computerizată montată în stil tele-enciclopedia, și cinci minute de scenariu desprins din elucubrațiile unui copil pe care numai mă-sa îl poate iubi, am încetat să mă mai străduiesc cu Hobbit-ul. Nu pricep de ce subtitlul filmului este “O Călătorie Neașteptată” pentru că eu am așteptat trei ore să înceapă. M-am așteptat până la sfărșitul la care nu m-am așteptat. După ce un balaur lacom după aur cotropește un castel, proprietarii evacuați cu forța vor să-l ucidă. Sună ca o glumă proastă dar nu este. Deși adineauri erau alungați din castel, eroii se întrunesc undeva foarte departe de destinație și trebuie să parcurgă un pelerinaj lung și fără sens. Ideea este că paisprezece pitici trebuie să ucidă un balaurul de care au fugit când erau zeci de mii. După 3 ore de mers pe jos în pași de scrimă și zgomot de monștri apăruți de nicăieri, urmează câteva minute de zbor călare pe vulturi fantastici pe care ar fi putut să-i încalece de la bun inceput ca să ne scutească. Eroii filmului își văd destinația departe în zare. Sfârșit. Lor aparent le dă speranță sfârșitul. Pe mine mă exasperează faptul că va trebui să suport încă două filme de trei ore ca să ajungă undeva cu gașca asta de pedestrași depersonalizați. Toate cadrele sunt lungi, tăiate monoton și scenele sunt lăbărțate din disperarea de a mai câștiga timp. Pâna și un copil își dă seama cum arată umplutura când o vede.

Am înțeles că producătorii mai au pe țeavă două lung metraje a câte trei ore fiecare. Unul va fi despre legendele mersului pe jos și construcția pasajului pietonal Middle Earth, iar celălalt va fi despre cum se poate evita uciderea unui balaur timp de două ore și jumătate. Mă fascinează distanțele uriașe din lumea hobbit-ului, dar și lipsa totală de alternative de transport. Mi-aș dori să existe niște cai sănătoși care se pot deplasa cu toate cele patru picioare, sau niște vulturi imenși care să poată zbura mai mult de cinci minute. Aparent există dar sunt folosiți numai în partea a treia, sau în bătălia finală. Până la urmă The Hobbit este și un film despre rasism. Reiese că piticii sunt lacomi, înguști la minte și îmbuibați. Hobbiții sunt niște țărani simpli fără chef de vot. Căpcăunii sunt canibali imbecili. Orcii sunt căpcăuni, iar restul nu contează. Oamenii se cred în general foarte deștepți, dar nu dau doi bani pe nimic. Orcii, trolli și căpcăunii sunt toți de sex masculin deci se înmulțesc prin diviziune mitotică. Elfii sunt ca elvețienii, au senzația că sunt vârful civilizației, dar nu se implică niciodată direct în problemele nimănui. În zona rezidențială închisă în care trăiesc elfii, pulimea nu are drept de acces. No schengen, verboten!!!  Ambivalența asta detașată specifică tuturor raselor din film mă face să cred că tărâmul trebuia să se numească Middle Class, nu Middle Earth. Vrăjitorul cel Maro ar putea câștiga în orice zi concursul de cel mai inutil personaj magic din toată seria. L-au poreclit foarte bine pentru că e plin de rahat la propriu și la figurat. Înțeleg ideea de film fantastic, dar nu pot lua în serios discursul unui aurolac zdrențăros, plin de găinaț și balegă, venit într-o trăsură trasă de iepuri.

În rest toată lumea vorbește și intitulează în aceeași limbă ciordită fonetic din mitologia nordică. E un fel de țigănească nordică, pe care o vorbesc etnicii ca să nu înțeleagă românu’ ce se pune la cale în film. Pentru Tolkien toate cuvintele care se terminau în IR sau EL sunau foarte bine, indiferent de conotația lor în alte limbi - vezi Mindoir, Mirmulnir, Faramir, Boromir, Nimrodel, Galadriel, Adanael, Enel, etc. Ca atare, în noul film se face abuz de termeni și nume care pentru noi cei neinițiați nu înseamnă nimic. Toți termenii ăștia sună foarte pompos, dar eu nu mă prind întotdeauna dacă se vorbește despre o sabie sau despre un antiemetic. Frecvența cu care sunt folosite lucrurile inventate mă face să suspectez din nou umplutura. Dragostea de cool și lipsa de substanță sunt aparente în poveste și personaje. În caz că scenariștii vor rămâne fără idei pentru nume de personaje sau locații, propun ca Institutul Cultural Român să trimită o listă de cuvinte românești în terminațiile potrivite. Avem și noi Cugir, Furnir, FlorianBichir, Pătrunjel, Carnețel, Ficățel și multe altele. Ca denumire pentru lumea în care se petrece noul film eu propun Sictir (știu că nu e românesc). Știu că există fani declarați ai cărții, sau ai filmului, care mă vor îndruma să citesc scrierile lui Tolkien înainte să mă pronunț. Sunt de acord că Tolkien scria binișor. Dar cartea și filmul sunt două medii complet diferite care se tratează ca atare. E mare distanța de la Stăpânul Inelelor până la Stăpânul Nervilor.

Cred că lui Peter Jackson, Ridley Scott, George Lucas și Steven Spielberg ar trebui să li se interzică să mutileze operele originale.

Sufăr de prostie

Gândesc, deci exist. Gândesc că exist și aparent exist ca să gândesc. Sunt plătit să gandesc, dar nu prea mult că nu se cade. Presa îmi spune că nu gândesc cum trebuie, comercianții îmi spun că nu mă gândesc la ce trebuie, iar clasa politică îmi spune că nu gândesc în perspectivă. Cei care mă plătesc îmi spun că nu gândesc cum vor ei, cum se poartă, sau cum se cuvine. Aparent nu gândesc profitabil și nu simt pulsul semenilor mei. Sunt atenționat destul de des că am tendința de a gândi prea departe. Cei din jur îmi spun că gândesc prea mult sau prea puțin, prea la rece sau prea înfierbântat. Sunt acuzat uneori că nu gândesc de două ori, iar alte ori mi se recomandă pur și simplu să nu mă mai gândesc. Nu mai știu cum să gândesc și când e normal să o fac.. Când cer ajutorul celor din jur și întreb cum e corect sau dacă ar trebui să gândesc, sunt luat peste picior cu superioritate. Nu mi se răspunde niciodată sincer. Nu mai înteleg nimic și vreau să mă opresc din obiceiul ăsta îngrozitor de deprimant. Nimic nu pare logic, de la faptul că plătesc ca să fiu lăsat să exist, și până la faptul că sunt obligat să exist într-un anume fel batjocoritor născocit de cei care nu mi-ar putea câștiga respectul. Dacă tot plătesc atât de scump ca să exist, de ce nu pot să fiu lăsat să gândesc cum vreau? De ce sunt furat după ce că plătesc? Nu cumva gândesc, deci plătesc și plătesc deci exist?

Îmi doresc în fiecare zi să aflu cum se gândește corect. Oricum aș gândi tot nu e în regulă. Vreau măcar să mă pot opri, dacă tot nu fac bine ce fac. Dar nu mă pot opri din gând oricât aș încerca. E un război personal și pierd fiecare bătălie într-un mod rușinos. Îmi jur mereu că nu mă mai gândesc, încerc să-mi ocup timpul cu orice altceva, să-mi sabotez creierul cu tot felul de activități plictisitoare, distracții modeste și substanțe alterante. Mă otrăvesc singur încercând să scap de otrava gândului. Mă străduiesc în fiecare zi să ignor totul, tot ce e stricat în lumea mea, care întâmplător e lumea tuturor, dar unii vor să fie doar a lor și luptă parșivește pentru exclusivitate. Sufăr de prostie. Pun mereu întrebări enervante. Înfierez lipsa de sens, fierb mocnit, mă revolt inutil, obosesc și tac. După aceea încerc din nou să ignor lumea lor și să o gândesc pe a mea. Din nefericire suntem cu toții în aceeași lume, drept pentru care încerc să ignor lumea în general. 

Aș vrea să fie lumea noastră, cineva nu ne lasă, dar nici eu nu știu să spun cine suntem noi ca să merităm. Nu văd un "noi" adevărat pe nicaieri, și nici un "noi" nu mă face să simt speranță sau apartenență. Cred că războiul ăsta cu bătălii mereu pierdute este singurul care ne mai leagă, dar tot nu reușește să ne facă "noi".Cred că ignoranța este iluzie nu fericire. Este doar un puternic mecanism defensiv. A devenit o chestiune de selecție naturală. Cei care se vor putea opri din gândit vor moșteni lumea, iar restul blestemaților vor pieri ca de obicei, sacrificați pe altarul unor cauze irelevante pentru majoritate. Supraviețuitorii se vor împletici peste cadavrele celor preocupați să-i scoată din beznă și vor orbecăi mai departe către apexul speciei umane zugrăvit pe panourile publicitare. Dacă voi supraviețui, voi umbla în continuare pe străzi încerând din răsputeri să ignor lumea în care nu vreau să trăiesc, dar pe care nu mă încumet s-o părăsesc de teama că lumea cealaltă e la fel. Nu cumva gândesc, deci sunt prost?