Fără glas II

Fără glas

Viață de câine

Am trăit ani de zile alături de un morman înfricoșător de blană neagră, de dimensiunile și greutatea unui moto-stivuitor. Am trăit alături de o gură plină de colți ascuțiți, cu niște canini lungi de opt centimetri meniți să sfâșie prin carne de urs. Am dormit alături de un bot imens și bălos care îmi sufla în ceafă, sub supravegherea unor ochi înfiorători, cuprins de labe groase ce puteau doborî pe oricine. Fusese botezat Vasile, un nume potrivit pentru un câine molcom, cu personalitatea unui cioban din Maramureș. La cele optzeci și cinci de kilograme, ciobănescul carpatin cu care am împărțit mâncarea și patul, ar fi putut să mă ucidă ca pe o găină palie. Cu toate astea ne cuibăream somnoroși unul lângă celălalt în iernile friguroase, eu încercând să mă încălzesc, el încercând să mă protejeze. Îi plăcea să se răcorească tăvălindu-se în zăpadă, și mă tăvălea bucuros și pe mine chiar dacă nu suportam frigul la fel de bine. Era vesel și suspectez că avea simțul umorului. De fiecare dată când făcea câte un pocinog, căpăta o expresie care mă îndemna să-l suspectez de ghidușie. Aveam încredere totală unul în celălalt și nu-mi ieșea niciodată din cuvânt atâta vreme cât îl tratam cu respect și dragoste. Nu mi-a fost teamă nici o clipă, și am știut că tot ce îmi era mai drag, se afla în siguranța pe "mâinile" lui. Pe carpatin evoluția îl pregătise să lupte cu ursul, așa că mi-era milă de oricine ar fi atentat la persoanele dragi lui. Ne bucuram unul de celălalt, ne iubeam și ajunsesem să ne înțelegem din priviri. Nu mă simțeam ca un stăpân, dar nici nu-mi dorisem vreodată. Tot ce-mi dorisem era un prieten și din acest punct de vedere, nu mă dezamăgise niciodată. Eram singurul om căruia îi ceda locul în fotoliul preferat și era singura ființă de pe pământ care ar fi murit pentru mine.

Când vorbim de viața alături de un animal capabil să te omoare, vorbim de exploatarea unor instincte, încredere și respect reciproc. După ce le câștigi respectul și încrederea, câinii îți vor urma negreșit exemplul. Pentru un câine de talie foarte mare, lesa nu reprezintă nimic și nu-l poate împiedica din acțiune, de aceea controlul trebuie impus prin personalitate și dragoste. Peste toate astea se adaugă cultivarea instinctului, buna creștere și sănătatea mentală a celor implicați. Am copilărit înconjurat de câinii bunicilor mei. În mediul rural dulăii erau o necesitate. Iubindu-i și petrecându-mi copilăria alături de ei, mi-a fost mai ușor să dezvolt un limbaj comun. Îmi face o deosebită plăcere să deschid o linie de comunicare cu un animal, și mă bucur de fiecare dată când îl câștig drept prieten. Relația de prietenie cu un câine este una veșnică, de neclintit. Totul pleacă de la descoperirea personalității animalului și exploatarea instinctelor sale. Din pricina taliei, Vasile avea puțini prieteni de origine câinească, dar se bucura mereu de companie atunci când îl aduceam în gașca mea de prieteni. Se relaxa lenevind în mijlocul cercului de prieteni, ne asculta cântând la chitară, și urmărea prevăzător acțiunea pregătit să intervină dacă cineva ar fi fost în pericol. Făcea ceea ce îi dicta instinctul de ciobănesc. Eram ai lui, deci trebuia să fim protejați. Singura regulă ce trebuia respectată, era de a nu intra neanunțat în peisaj, sau pe la spatele câinelui. Singura dată când am avut emoții, a fost atunci când un prieten a apărut subit dintr-un boschet, noaptea, pe la spatele câinelui. Vasile i-a sărit speriat în piept și s-a îndreptat cu colții către gât, dar l-a recunoscut în fracțiunea de secundă înainte să muște. A început să se gudure. Prietenul încă urla îngrozit în timp ce câinele își cerea scuze lingându-i mutra.

N-am văzut niciodată un câine zdravăn, chiar și maidanez, care să atace copii. Mi se pare fascinant că toate animalele se nasc cu respect pentru viață și pentru pui. Toți copiii din cartier îl smotoceau pe Vasile, cu înverșunarea caracteristică vârstei. Îl torturau permanent. Suporta cu stoicism toate degetele mici înfipte în nas, trasul de coadă, călăritul, mângâiatul în răspăr și smucitul de urechi. De fiecare dată când treceam printre copii, care se îndrăgosteau de el imediat, parcă mă implora din priviri să-l scap de smotoceală. Îmi dădea de înțeles că ar fi preferat să fie aruncat într-o groapă de masculi turbați, decât lăsat pe mâna copiilor. Măcar în groapa cu masculi ar fi putut "negocia" și pune capăt stress-ului, dar pe copii nu se putea supăra. Față de ceilalți câini nu avea absolut nici o reținere. Dispensa cu plăcere legea și ordinea printre maidanezii tupeiști de cartier, dar nu se atingea niciodată de femele sau pui. Era alpha și ținea să se afle. Personalitatea curajoasă și îndârjirea nu-l lăsau să stea cu coada în jos. Din pricina acestui aspect, nu respecta standardele de frumusețe impuse de canise. Nu lăsa coada în jos niciodată. Eram mândru de asta.

Nu-l învățase nimeni să nu se atingă de copii sau pui, dar cu toate astea, din partea copiilor suporta până și ce nu suporta de la mine. Probabil de la mine avea pretenții, dar copiii și puii îl puteau batjocori la nesfârșit. Nici pe copii nu-i învățase nimeni să urască animalele, și poate de aceea, un monstru de dimensiunea unui vehicul utilitar nu reprezenta un motiv de îngrijorare pentru țânci. Lăsați într-un mediu izolat, fără intervenția adulților, între puii de om și câine se vor forma legături strânse, iar instinctele celor două specii vor duce către o relație de beneficiu reciproc. Copiii nu se nasc cu ură față de animale, nici câinii cu sete pentru sânge de om. Cred că doar ignoranța seamănă ură între specii. Un câine puternic poate fi iubitor, vesel și blând. Am văzut de multe ori exemplare înfricoșătoare care se jucau plini de tandrețe, cu niște pui de om, ca și cum ar fi fost ai lor. Indiferent de talie sau specializare, câinele nu a evoluat să ucidă fără discernământ. Alianța dintre cele două specii datează de aproape cincisprezece mii de ani. Face parte din instinctul animalului să caute omul și să coopereze cu el. Un pui educat, îngrijit, iubit și muncit, va deveni un adult echilibrat și nu va depăși niciodată limitele impuse de stăpân. Fă-l să te iubească și o va face mereu. Într-un fel relația dintre câine și stăpân este ca relația dintre părinte și copil. Cum ți-l crești, așa îl ai.

Vasile avea simțul dreptății foarte dezvoltat și dacă îl călcai pe bătături fără motiv, te atenționa mârâind discret, asta dacă nu-l lăsai să te ignore. Pentru un animal care știa cât este de puternic ar fi fost mult mai simplu să te despartă de jugulară, dar pentru că ciobăneștii românești sunt bestii răbdătoare cu suflet de aur, carpatinul prefera să te ignore atunci când erai imbecil. Atunci când greșea, te lăsa să-l pedepsești și după un timp venea să-și ceară iertare. Dacă aveam nevoie de ajutor, sărea imediat, indiferent de cât eram de supărați unul pe celălalt. Orice iubitor de câini știe că gestul animalului, de a cere iertare și împăcare, te înduplecă imediat. Orice ar fi făcut, nu te poți abține niciodată să te înmoi și să-l iei în brațe. Un câine inteligent învață să te manipuleze emoțional și încearcă să te domine dacă nu ești prevăzător. Câinele te testează la început și încearcă să împingă limitele relației. Odată ce limitele câinelui și ale stăpânului au fost clar stabilite, parteneriatul va rămâne neclintit toată viața, și câinele va fi pregătit să moară pentru a te apăra.

Pentru a fi echilibrat, un câine are nevoie de dragoste, atenție, constanță, și de un mediu cât mai lipsit de stress. Animalul împrumută din mentalul labil și comportamentul imprevizibil al stăpânului. Mulți dintre câinii de talie mare sunt cumpărați și educați cu bâta de către cocalari dornici de etalare. Câinii de pază și apărare au devenit un element compensator pentru lipsa de penis a stăpânului. Sunt crescuți cu violență și învățați să urască. De aceea, mulți dintre ei sunt nedemni de încredere. Au genul ăla de privire care te face să crezi că, indiferent de cât de frumos te porți, într-o zi o să te apuce de mijlocul feselor și o să te târască undeva la umbră ca să te omoare. Nu o dată am asistat la momente în care stăpânul imbecil își scapă de sub control javra educată cu parul și încearcă cu disperare s-o oprească din nebunie. Am asistat oripilat la lupte sângeroase între câini, și la imbecilitatea unor stăpâni care întreabă uluiți de ce se comportă câinii anormal. Din dorința de a avea la picior animale cât mai frumoase, și cât mai feroce, distrugem esența câinelui. Din dorința de a avea câini de rasă cât mai pură, secolul douăzeci și unu s-a umplut de mutanți imbecili cărora dacă le arunci o minge între ochi, îți aduc bucuroși înapoi o mogâldeață de rahat umed și o jucărie însângerată. Poate de aceea am început să prefer maidanezii. Rasa pură, atent consangvinizată, nu mai garantează decât problemele de sănătate fizică sau psihică ale animalului, și faptul că într-o zi s-ar putea să ne contrazică dacă nu-l lăsăm să mănânce un prunc.

Mara

Există o vorbă binecunoscută: A suferit ca un câine. Am senzația că sadismul și nepăsarea oamenilor are legătură cu suferința din zicală. Trăim într-o lume care nu are nevoie de câini de atac. Nu înțeleg obsesia omului pentru frumusețe, exagerată într-atât încât să producă animale împotriva naturii. Nu văd rostul câinilor retardați crescuți pentru valoarea estetică. Nu văd scopul educării unui câine pentru luptă și vărsare de sânge. Avem armament, ideologie și tehnologie. Avem ură nemărginită și metode destule pentru a vărsa tot sângele de pe pământ. Suntem pregătiți fizic, psihic și logistic să ne ucidem între noi și fără ajutorul unor animale. Nu înțeleg de ce ar trebui să corupem alte specii. Câinii știu să omoare mai bine decât îi putem învăța noi. Știu cum să ucidă, de când se nasc, dar evită să o facă pentru că au discernământul dăruit de natură. Sunt meniți să ajute, să salveze, vor să ne iubească și să fie iubiți. Nimic, din ceea ce este capabil să trezească în noi atâta bucurie, nu poate fi rău. Am îngropat mulți oameni și mi se pare curios că nu-mi amintesc să fi plâns cândva mai tare, decât la moartea unui câine. Știu ce am spus.

Câinii nu caută conflict și nu au abilitatea de a fi sadici. Vor să slujească și să-și trăiască viața în pace. Ne vor apăra din dragoste, până la moarte, și vor ucide atunci când este cazul. Nu au nevoie de școli speciale, antrenamente, lanțuri, competiții și bâte pe spinare. Este imoral, ilegal și inuman să-i transformăm în bestii sângeroase doar pentru că ne amuză. Faptul că mutilăm menirea unei ființe nobile este o dovadă de lașitate, nu de curaj. Căutăm câinii cei mai mari, și cei mai răi, pentru că ne gâdilă orgoliul. Dar nu-i putem iubi, îngriji, și nu-i putem stăpâni prin puterea exemplului. Aruncăm cu bani grei pentru specimele incapabile de gând, răzuite de pe fundul ceaunului genetic, în condițiile în care străzile sunt pline de făpturi minunate, zdravene și dornice de dragoste. Este împotriva firii. Lăsați câinii să fie câini.

Noaptea prin noi. Partea a II-a

Vino frumoaso! Vino să-ți freci părțile moi de trupul meu bătut. Dansează. Transpiră alături de patimile și vânătăile mele. Leapădă-te de frustrări în ritmul muzicii alungate din iad. Ești mult prea tânără. E un dar frumos pe care ți-l batjocorești în groapa asta comună. Pentru tine timpul trece altfel și nu mușcă cu aceeași sete. Ai un trup frumos și zvelt, încă nefolosit. Te-aș invidia dacă n-aș ști unde duce drumul pe care ai apucat. Pe mine timpul nu mă mai iubește la fel. Tot ce pot face acum este să fug de el, din floare în licoare și din pahar până la pat. Nu mă mai uit de mult în oglinzi, dar nu din pricina tinereții pierdute. Nu te teme. Vei ajunge și tu aici dacă ții calea, este doar o chestiune de timp. Câțiva ani în plus și aș fi putut să-ți fiu tată. Cine știe, la cât am umblat e posibil să-ți fiu. Poate de aceea nu-ți dai seama că te apropii ca o molie de plasa unui păianjen bătrân. Tu nu știi, mie nu-mi pasă. Hai să fim împreună, pentru o noapte, intruchiparea perfectă a tot ce e mai rău pe pământ. Îți jur că în noaptea asta, o să mă implori să-ți fac toate lucrurile pe care o să le regreți mâine rușinată. 

Vino să-mi spui ce părere minunată ai despre tine, să-ți etalezi talente închipuite și profunzimi pe care nu le ai. Lasă-mă să-ți povestesc lucruri fantastice care nu s-au întâmplat niciodată, și să te înmoi cu sensibilitățile mele atent studiate. Stai aici lângă mine. Dă-mi voie să te impresionez cu lucruri pe care le prețuiești din prostie. Lasă-mă să te ademenesc cu statutul meu, cu banii pe care i-am făcut și cu obiectele fără însemnătate care nu mi-au umplut niciodată sufletul așa cum promiseseră. Ceea ce nu poți ști este că tot ce am astăzi, cu mult mai puțin decât am avut ieri, nu prețuiesc câtuși de puțin și voi irosi mâine râzând. Obiectele nu înseamnă nimic. Indiferent cât am acumulat, cu cât efort sau sacrificiu, se apropie inevitabilul moment în care voi abandona totul, pentru a nu știu câta oară, și voi pleca în altă parte doar cu mine. Nu regret mare lucru, poate doar sacrificiile importante făcute pentru bani și obiecte. Am rămas sărac, trup și suflet, dar pentru tine încă nu înseamnă nimic. Stai lângă mine și explică-mi cu infatuare filosofia ta de viață. Uluiește-mă cu suferințele închipuite prin care n-aveai când să treci. N-ai apucat să visezi câte vise am spulberat eu, dar mă amuză faptul că încerci să mi te dovedești. Spune-mi cum e viața și povestește-mi despre o dragoste pe care n-am cum s-o știu. Vorbește-mi ca și cum n-am avut vârsta ta niciodată. Spune-mi despre suferința provocată de pierdere, ca și cum eu n-aș fi pierdut. Povestește despre nedreptatea de a nu avea tot ce-ți dorești, unui om care a învățat să nu mai dorească. Lasă-mă să-ți zâmbesc ca și cum aș învăța ceva din tot ce spui. Ca și cum nu mi-aș da seama cât ești de vulnerabilă. 

Pot să-ți promit că te voi respecta mereu, deși nu te cunosc și nu te respect nici acum. Abia aștept să-ți laud talentul pe care știm amândoi că nu-l ai. Sunt pregătit să renunț la demnitate. la ceea ce mă reprezintă și chiar la adevăr. Adevărul nu mai înseamnă nimic. Am văzut că meriți orice. Trupul tău, lucrat și binecuvântat cu tinerețe, mi-a dovedit că poate funcționa și fără creier. Mă încurajează această realizare. Mă face să cred că pot să te supun la orice batjocură, cu minim de efort, și că nu mă vei putea răni niciodată. Mi-am băut până acum lipsa de entuziasm, sunt pregătit să te suport. Am bombardat pășunile conștiinței, înarmat cu arsenalul viciilor inventate de om. Am carbonizat rămășițele moralității cu înverșunarea unui zelot, și sunt pregătit să uit că am fost bărbat, sau că am avut standarde. Nu mi-au folosit niciodată în trecut, m-au nefericit chiar și atunci cănd le-am atins. Nu mai cred în standarde. Sunt pregătit să-mi sacrific rămășițele de sănătate mentală ascultându-te. Te intimidez? Mă flatează. Mă bucur că nu vezi dincolo de mască. Ar fi trebuit să depun efort ca să te pot devora, dar așa e mult mai simplu. Vei veni singură, atrasă de tinichele strălucitoare și mister inventat. 

Da știu, bărbații sunt dezamăgirea scurtei tale vieți. Nu există bărbați de vârsta ta. Nici nu știi ce te așteaptă. Nu pot să-ți dovedesc cât de porci pot fi bărbații, nu pentru că n-aș fi, ci pentru că ar fi prea ușor. Oricum n-ai putea înțelege ce ți se întâmplă. Asta mă atrage cel mai mult la tine, faptul că nu mă poți înțelege. Nu mă poți cunoaște, deci nu mă poți răni. Fără așteptări nu pot fi dezamăgit. Mă alină cuibăritul în bezna ta înfricoșătoare. Ești tot ce mi-am dorit. O păpușă aproape vie, searbădă, superficială și misterioasă precum o băltoacă tulbure. Tot ce poftesc de la tine în noaptea asta sunt găurile, cele din trup dar și cele din suflet. Poate dacă ai fi avut abilitatea de a înțelege, sau curiozitatea de a pune întrebări. Aș fi avut nerușinarea să-ți răspund sincer. Ți-aș fi spus că porcimea nu este o chestiune de bărbați sau femei, ci de oameni. Oamenii se târăsc unii pe alții prin scârnă, minciună și putrefacție. Oamenii încalcă mereu limitele umanității. Oamenii sunt porci. Ți-aș fi spus că mă ascund în superficialitatea ta reconfortantă, de teama unor profunzimi care m-au zdrobit în trecut. Ți-aș fi povestit despre adâncuri minunate în care mi-am pierdut frumusețea, tinerețea și speranța. Mi-au fost sfâșiate visele pe rând, unul câte unul, până n-a mai fost nimic, așa că insomnia e tot ce mi-a rămas. În pungile de sub ochi nu car altceva decât bagajul vieții și amintirea unor porci adevărați. Prin venele arse îmi curge viciul și batjocura lumii. Dacă aș mai fi avut ficat sau inimă, probabil că ți-aș fi căzut mort la picioare. Dar exist. În ciuda sau folosul nimănui. Mă afund mereu în grotesc, îl caut pentru că mă camuflează cel mai bine. Îmi ascund înfricoșat prostia într-o mare nesfârșită de proști, alături de celelalte păpuși care batjocoresc darul creației. Doar așa mai pălește durerea de a-mi fi batjocorit propriile daruri. Cutreier zilnic pe străzile pustii din mine. Nu mai găsesc semne de viață, nici umbre și nici sunet. Așa că trebuie să exist aici, în zgomotul demonic permanent care mă face să uit, alături de o tine plină de ea și un mine golit de el.

E timpul să mergem către așternut. Te încântă să fii tratată ca un adult și ademenită. Nu îți dai seama că pentru mine ești doar o pastilă împotriva singurătății. Ești un placebo. Tinerețea te scuză. Gâfâi. Văd cât ești de aprinsă și vulnerabilă. Ce piele fină. Întrezăresc sâni rozalii. Pulpe musculoase. Ești un specimen foarte reușit. Ăsta e momentul culminant în care îți pot străpunge garda. Și ce ușor ar fi fost. Închid portiera în spatele tău și mă depărtez de taxi sub privirile tale confuze. Strigi enervată după mine. Îți fac cu mână în semn de adio. Zâmbesc. Nu-ți face griji, lumea e plină de porci care abia așteaptă să te batjocorească. E și mâine o zi.

Maimuțe

Așezat cuminte pe un fotoliu cu miros de câine ud, încercam să potolesc o mâncărime într-un loc delicat sub acoperirea beznei din cinematograf. Cred că am o problemă la nivel psihologic. Mă lovesc mâncărimile de fiecare dată când ajung într-un mediu insalubru. Și dacă îmi povestește cineva despre păduchi, mă apucă imediat. De această dată, mâncărimile erau provocate de mirosul fotoliului, în combinație cu mult parfum ieftin. Ca orice scărpinător cu experiență, înainte să îndrept discret ghiara către părțile moi, am dat privirea roată încercând să mă asigur că gestul va trece neobservat. Privind către fețele spectatorilor luminate de marele ecran, am uitat pentru moment de scărpinat și mi-am dat seama că Darwin avea dreptate, săracul.

În timp ce spectatorii priveau filmul de acțiune, eu m-am surprins savurând acțiunea din sală. În dreapta mea, o damă de patruzeci, îmbrăcată ca la douăzeci, încerca să-și nimerească gura cu găleata de floricele, ca și cum ar fi fost prima generație căzută din copac. Zgomotele alimentare ale maimuței rozalii răsunau în beznă. Din pricina crănțănitului, orice vânător miop, cu mâinile tremurânde, luneta spartă și conjunctivită bilaterală, ar fi nimerit-o cu primul cartuș. Prietenul ei, un domn distins, cu față de rachet moldovean eliberat din viciu de procedură, încerca s-o convingă că nu mai sunt floricele pe fundul găleții și o tenta cu chips-uri umede. După comportamentul grijuliu, mi-am dat seama că babuinul spera la o noapte de amor. Avea deja năbădăile transpirate și genul ăla de atitudine binecunoscută, o combinație de libidinoșenie cu stânjeneală. Printre picături mai strecura câte o insinuare. Am senzația că ritualul nupțial al maimuțelor de București s-a degradat. Majoritatea masculilor nu mai știu să abordeze femele. Nu spun că dama ar fi meritat abordată, dar până la urmă fiecare se descurcă cum poate pe craca lui. Nu mi-e rușine nici cu damele din generația manea. Pe astea dacă le abordezi calm și relaxat, fără insinuări evidente, nu se prind că te dai la ele. "Să știi Pisi, că dacă nu mă uit hipnotizat în țățele tele și nu te întreb dacă îți place secsul, asta nu înseamnă că sunt ghei. Sunt doar complet neinteresat. Ce înseamnă hipnotizat? Hipnotizat este ce simți tu atunci când vezi un Seria 7 alb, cu jante de 21 și geamuri fumurii. Ce înseamnă neinteresat? Du-te dracu!"

La un moment dat, plescăiturile zgomotoase ale preacinstitei dudui au fost întrerupte de sunetul  unui telefon mobil. Momentul inevitabil mi-a confirmat că nu mă înșel foarte des în ceea ce privește prima impresie. Abia așteptam s-o văd în căutarea telefonului, cum negociază cu gălețile de fast food, chips-uri, sucuri, floricele și hainele groase de pe genunghi. La primul ciripit al telefonului a început un fel de tetris cu imbecili. Dă-mi punga, ia găleata, o căzut geaca în sos... Apelantul a renunțat cu mult înainte să fie găsit telefonul și să i se poată răspunde. Rachetul era vizibil jenat, dar ar fi suportat orice umilire, numai să pună mâna pe năbădăile damei. Câte nu face omul pentru o noapte de maimuțăreală.

În spatele meu, încercau să vizioneze doi cercopiteci atinși de spasmofilie și hemoroizi. Unul mirosea a transpirație și celălalt a abandon. Din minut în minut, se frichineau ca plesniți de jigodie și mă loveau peste scaun. Șuturile primite în scaun au darul de a te îndepărta de facultățile mintale, mai ales atunci când încerci să fii atent la mediocritatea celor de pe ecran. Recunosc faptul că filmul nu necesita un mare efort de concentrare, dar m-aș fi putut lipsi de patimile celor doi. Deși era genul de film complet previzibil, asta nu-i împiedica pe reduși să se minuneze cu glas tare de răsturnările de situație. Până la urmă, pe asta se baza tot filmul de la bun început. Unui X îi fusese înscenată o înscenare, iar Y cel bun și misterios o impresiona pe Z demascând înscenarea înscenată. Explozie. Gloanțe. Succes. Y cel misterios dispare în noapte. Sfârșit. Din pricina verigilor lipsă de la bibilică, cei doi nu se puteau abține să-și manifeste uluirea. În mansarda fiecăruia lumina era stinsă, așa că apelau unul la celălalt pentru iluminare și își puneau întrebări idioate. Erau tunși identic și îmbrăcați după ultima modă cocălărească. Proaspăt posesori ai unor degete opozabile, filmau acțiunea cu telefoane imense de ultimă generație. Sunt convins că, undeva în străfundurile junglei, există o pagină de facebook care conține poza celor doi, la bustul gol, cu ochelari de soare și dolari în mână.

Undeva mai în spate, o puștoaică Emo savura cuminte filmul alături de prietenul ei de aceeași orientare. Amăndoi aveau zeci de ghiuluri, șuruburi și cercei înfipți în figură. Împreună arătau ca și cum ar fi căzut pradă exploziei unei mine antipersonal improvizată de un bijutier psihopat. Ea încerca să exprime faptul că este o femeie în toată firea. El încerca să pară misterios. În realitate, greutatea odoarelor înfipte în cap le împiedica moaca să exprime corect prostia. Se iubeau sincer, cu sobrietatea melancolică și bolnăvicioasă pe care ți-o impune cultura Emo. Erau încrâncenați, solemni și pictați cu negru în tușe foarte groase. Ea ar fi fost frumoasă dacă nu ar fi căzut victimă acestui accident nefericit. Ai fi descoperit trăsături delicate și un păr frumos dacă o țineai trei zile în diluant, lângă un magnet industrial. El arăta ca un clapon jupuit și ar fi arătat la fel indiferent de gradul de împodobire. De sus până jos, pe un trup firav, ciricliul asortase vestimentație postapocaliptică și sute de accesorii metalice. Cred că orice furtună electrică i-ar fi curmat viața, indiferent de câte paratrăznete ar fi avut suburbia americană în care își închipuia că trăiește. Poate că sunt lipsit de educație estetică, dar nu reușesc să găsesc farmecul bărbaților multicolori căzuți cu fața în șpan.

Am fost educat de femele stahanoviste, probabil că de aceea mi-a rămas în cap o imagine destul de conservatoare cu privire la aspectul unui mascul. Mi s-a inoculat faptul că bărbăția este o manifestare interioară, și că are mai puțină legătură cu aspectul. Mi s-a dat de înțeles că masculii pot fi frumoși sau extravagant îmbrăcați, dar asta nu-i face bărbați. Nu mă pot obișnui cu pantalonii cu turul până la glezne, cu zecile de șuruburi străpunse prin gură, și nici cu imaginea crestelor curcubeatice care te obligă la ferchezuială permanentă. În curând vom asista la moartea tragică a unei generații întregi de cocotieri împopoțonați, care fug în pași de atac ischemic, dar nu pot evita niciodată pericolele din pricina pantalonilor cu turul la genunchi. 

Și uite așa stăteam eu în beznă, scărpinându-mă ca un urangutan, prins în confruntarea dintre mâncărime și curiozitate. În sala întunecoasă plină de maimuțe, mi-am dat seama că Darwin avea dreptate. Nu poți să nu iubești așa ceva. Suntem un adevărat spectacol, cu mult mai interesant decât orice film.

Dumnezeu vrea să fie incinerat după moarte.

Iar în a opta zi, Dumnezeu a privit către pământ și a zis: "Să vă ia dracu' pe toți!" După ce Mohammed I-a desfăcut o bere ca să-L mai liniștească, Buddha L-a întrebat: "Cu Iisus ce facem că nu mai vrea să coboare?"

Vă mărturisesc că sunt credincios. Cred cu tărie în existența lui Dumnezeu. Nu pot accepta din punct de vedere logic, rațional și uman, că tot universul ăsta incredibil, plin de viață, cu reguli și mecanisme misterioase, este guvernat doar de haos. Fie că unii îi spun Dumnezeu, Allah, Iehova, Marele Arhitect, Elefantul Rozaliu, etc., este clar că pentru marea noastră majoritate există un creator. Cred că noi ca specie, nu putem funcționa fără a căuta permanent răspunsuri. Consider că o viață dedicată căutării unui creator, sau slujirii unei filosofii care îmbunătățește specia umană, nu este o viață irosită. Fiecare dintre noi are un drum personal către cunoaștere. Relația dintre om și făuritorul său este una personală. Pentru că nimeni nu cunoaște adevărul absolut, suntem obligați să respectăm toate punctele de vedere. Din toate textele pe care le-am studiat, despre Iisus, Buddha, despre Iudaism și Islam, am înțeles că totul se bazează pe dragoste, cumpătare și respect reciproc. Oricare dintre religiile majore ne poate oferi platforma filosofică și cunoștințele elementare pentru a trăi în pace. Nu includ aici pilde învățate de la sectanți, scientologi, raelieni, extratereștrieni, klingonieni sau pupătorii de șerpi. Sunt mulți rătăciți pe lumea asta, dar au aceleași drepturi ca și noi. Trebuie respectați chiar dacă nu aderă la filosofia noastră de viață.

Cred cu tărie în filosofia lui Iisus și în dragostea lui pentru oameni. Cred că Buddha a fost un băiat foarte deștept, care trebuie studiat cu atenție înainte de a fi batjocorit. Am convingera că Islamul nu ne învață să urâm cu înverșunare și nici să ucidem. Doar oamenii răstălmăcesc și manipulează. În mii de ani de istorie au existat mulți filosofi și gănditori a căror cuvinte au fost răstălmăcite pentru profit. De aceea am o puternică aversiune față de biserică, oricare ar fi dogma acesteia. Din punctul meu de vedere, biserica este o instituție politico-financiară bazată pe profit, care nu face altceva decât să manipuleze, și să se îmbogățească pe spinarea unor oameni înfricoșați cu reavoință. Nu trebuiesc uitate exemplele din trecut. Marile realizări ale bisericilor au fost întotdeauna cruciadele, jihadurile, inchizițiile, genocidul și vărsarea de sânge fără judecată. De la îngreunarea progresului global, condamnarea cunoașterii și până la acceptarea tacită a Holocaustului, bisericile nu au contribuit niciodată la înălțarea civilizației umane. Nu am ce căuta printre oameni care urăsc și discriminează sub pretextul că așa spune Dumnezeu. Nu mă pot conforma unor popi care nu acceptă cunoașterea și jecmănesc sub pretextul că așa e creștinește. Nu pot accepta că sulemeniții plini de aur și averi, coborâți din limuzine de lux, știu ce a vrut să spună un tâmplar sărac lipit. Când văd popimea cum pupă crucea, am senzația că văd bancheri care pupă dolari. Oficialii bisericilor vorbesc la modul teoretic despre sacrificii pe care le încurajează, dar nu le-au făcut niciodată. Nu pot accepta asocierea cu oameni care nu respectă ceea ce propovăduiesc. Mai presus de toate, orice religie înseamnă respect, față de semeni, față de viață și față de Dumnezeu. Trăim într-o lume care nu este a noastră. Suntem doar musafiri pe pământ și trebuie să ne comportăm ca atare. Existăm din grația cuiva care ne poate revoca subit orice privilegiu. Viața este un dar pe care doar îl dăm mai departe, nu ne aparține și nu ne conferă nici un merit.

Ca mulți dintre noi, am avut onoarea să asist la începutul vieții, dar și la sfârșitul ei. Am avut nefericirea să îngrop mulți oameni dragi la viața mea. Am asistat la moarte și am văzut cu ochii mei cum piere lumina vieții din priviri chinuite. Cu toții ne ducem singuri, cu păcatele noastre, și suntem torturați de regrete în momentul trecerii. Fie că regretăm trecutul, prezentul sau faptul că ne-am dus prea devreme, fiecare dintre noi are ceva de pierdut. Chiar și atunci când boala ne răpește demnitatea și moartea devine singura eliberare, există o nostalgie palpabilă în privirile celor care mor. O apăsare surdă și grea. Moartea este cea mai personală experiență, la care cei dragi nu pot participa și nu pot înțelege. Cei în viață nu pot adăuga decât iertare și respect. Din clipele dinaintea morții și până la despărțirea finală, datoria tuturor celor prezenți, fie că sunt implicați emoțional sau sunt acolo în scopuri de susținere, este de a trata totul cu respect și demnitate. Chiar dacă aparent mortul nu merită respectul nostru, moartea în sine merită respectată. Sunt de părere că fiecare dintre noi, indiferent de păcate sau slăbiciuni, merită să părăsească viața în termenii stabiliți cu Dumnezeu. Moartea este un contract cu Cel de Sus pe care îl semnăm cu toții la naștere, dar ultima dorință este o clauză ce trebuie onorată de cei de pe pământ. De aceea pedeapsa capitală reprezintă cea mai înaltă formă de pedeapsă. Ni se răpește dreptul de a muri în termenii impusi de contractul cu Dumnezeu. Prin pedeapsa capitală se revocă dreptul de a dicta ce se întâmplă cu trupul nostru inainte și după moarte.

Despre incinerarea lui Sergiu Nicolaescu nu am vrut să discut la nervi. Am fost foarte iritat zilele trecute dar am preferat să tac, pentru că am senzația că la nervi spun numai prostii. Din punctul meu de vedere, incinerarea lui Nicolaescu trebuia să fie o chestiune personală de familie și nu un circ național. Cum ar fi fost normal să se trateze acest subiect? În primul rând, meltenii ar fi trebuit să-și amintească de învățăturile creștine, și să stea acasa indiferent de păreri. În al doilea rând, presa trebuia să abordeze subiectul la modul decent și solemn. "Un om, cu bune și cu rele, un păcătos ca noi toți, s-a dus dintre noi. A avut o dorință cu privire la moarte. Iubita a ținut să i-o respecte". Punct. În al treilea rând, biserica ar fi trebuit să șteargă praful de pe scripturi și să citească despre iertare și compasiune. Creștinește ar fi fost să treacă cu vederea încălcarea unor tradiții impuse de niște boșorogi senili acum o mie de ani. Biserica ar fi putut trece cu vederea, că doar e târfă bătrână și nu ar fi fost la primul compromis. Există o vorbă bătrânească și nu cred că s-a pierdut: De morți, numai de bine. Jurnaliștilor care și-au bătut joc de subiect, popilor habotnici, dar și marilor creștini care au hulit ca dihorii turbați, aș putea să le doresc un tratament similar după moarte. Aș putea să le doresc să fie îngropați după o săptămână în care trupul neînsuflețit va fi afișat în direct pe toate posturile, gol pușcă și cu bucile crăcănate în sus. Aș putea să le doresc să le fie trecute familiile prin scârna și scrutinul unor imbecili decerebrați. Nu am s-o fac pentru că nu sunt creștin. Sunt doar un biet credincios, și ca atare le doresc numai minte luminată și trai pașnic.

Iar Satana, văzând enervarea lui Dumnezeu, a strigat ridicând pălăria: "Mare boss ești Doamne! Să fie primit!"

Banc Moroșenesc

Dintr-un autobuz plin cu turiști unguri, coboară un domn care se oprește în fața unui baci moroșan. Într-o română foarte stricată îl întreabă:

- Bade drago, spune-mi te rog care este diferența aici la voi între tragedie și bai!

- Păi cum să zîc eu, domle dragă... Dacă din autobuzul cela coboară un ungur și cade în râpa de pe marjine, e bai, dar nu-i trajedie. No, apăi dacă șoferul nu pote încetini și autobuzul cade tăt în râpă cu tăți ungurii în el, apăi e trajedie, da' nu-i bai!

Am auzit bancul acesta în timp ce stăteam la o masă în casa unui moroșan. Deși era prima dată când mă vedea, nu s-a putut abține să nu-mi întindă în față un adevărat ospăț. M-a omenit cu tot ce avea mai bun, m-a rugat să rămân și să cinstesc cu el până dimineață. M-a asigurat de o mie de ori că pot rămâne la el cât îmi poftește inima și că e mereu bucuros de oaspeți. Folosea expresia "Că doar oameni suntem!". Îmi venea să-i amintesc că, de acolo de unde mă trag eu, oamenii nu reprezintă o garanție a decenței. Am preferat să tac pentru că mi s-a făcut rușine. Rareori mi s-a întâmplat să fiu așa bine omenit.

Am umblat puțină vreme printre moroșeni și oșeni. Din câte îmi dau seama sunt molcomi la vorbă, primitori, înceți la volan și chibzuiți la fapte. Dacă ești bucureștean, te apucă isteria la volan pe drumurile din Maramureș. În capitală suntem obișnuiți să tăiem calea, să chinuim motorul, și să ne agităm constant ca și cum am avea ceva de pierdut prin întârziere. Moroșenii conduc încet. Dacă îi vezi cum se asigură și se tot salută mergând într-a doua, te bufnește râsul. Asta dacă ți-ai luat distonocalmul și nu te grăbești nicăieri. Se tot invită unul pe celălalt când ajung la intersecții, chiar și atunci când prioritățile sunt clar stabilite. Cred că majoritatea accidentelor se produc din cauza confuziilor produse de politețe.

Oamenii locului sunt incredibil de primitori. Sunt convins că dacă aș da buzna în casele lor fără să fiu invitat, aș pleca de acolo după o săptămână, beat criță și cu stomacul mult prea plin. Dacă n-aș primi, s-ar supăra cumplit. Au un stil aparte de a aborda viața, iar prieteniile se leagă foarte ușor. Stând la masă cu ei, mi-am dat seama că dragostea de țară nu este o vorbă goală pentru toată lumea. Moroșenii preferă să trăiască în bună pace cu toată lumea, fără prejudecăți, dar atunci când vine vorba de integritatea națiunii, se schimbă brusc la față. Nu au nimic de împărțit cu nimeni, dar mi-au dat de înțeles că modificările aduse hărții României se vor produce doar după multă vărsare de sânge. Așa cum e țara lor săracă și plină de nedreptate, sunt dispuși să iasă la luptă pentru ea. Îmi povestea cineva odată despre o plimbare prin Oaș. Pe drum a întâlnit un puști vesel îmbrăcat în port popular. Lăudându-i costumația și întrebându-l ce are în desagă, puștiul a răspuns sec: Cuțât!

Liber la pușcărie

Nu-mi amintesc mare lucru despre comunism. Eram copil așa că nu-mi permit să mă pronunț. Îmi amintesc un zid de haine de iarnă ponosite și mâna rece a mamei ce mă ținea la coadă. Nu puteam vedea dincolo de zidul de oameni înfrigurați care nu știau ce așteaptă în fața alimentarei. Îmi amintesc vag de tacâmurile de pui, cartela de pâine, de stiloul chinezesc și lecțiile făcute la lumina lumânării. Văd ca prin fum bulevardele pustii și sute de oameni morocănoși înghesuiți într-un autobuz ruginit. Îmi amintesc mai clar o mamă care plânge speriată pe un scaun în bucătărie, în timp ce dă explicații unor tovarăși severi și bine îmbrăcați. Văd un copil pitit după fotoliu, care nu înțelege de ce o despărțire de un soț violent te transformă în element antisocial. Îmi amintesc de privirea aspră a judecătorilor care mă puneau să aleg între părinți, de anchete, de vânătăile mele, ale mamei, și de învățătoarea care mă trata ca pe odrasla unei curve. Pentru mine comunismul este o înșiruire de fragmente obscure. O mamă înfometată, un copil înfrigurat, oameni înspăimântători care dau buzna, o casă pustie, anchetă, spital jegos, Cernobâl, antirabice, divorțul nu respectă idealul socialist, e frig, iar n-avem lumină, și cozi interminabile. Cel mai bine îmi amintesc de frigul din apartament. Mă jucam singur într-o casă rece lângă un reșou improvizat. Poate de aceea urăsc frigul și în ziua de azi. Poate de aceea nu suport să stau la coadă și prefer să mă lipsesc de orice decât să mă supun acestor amintiri. 

Ajuns în Maramureș am insistat să vizitez Memorialul Victimelor Comunismului. Privind înapoi realizez că a fost o greșală să-mi răscolesc iarăși mințile. Uneori ignoranța și uitarea sunt o binecuvântare. Colindând prin culoarele apăsătoare ale închisorii din Sighet, într-un peisaj auster și înfricoșător, mi-am reamintit de istoria sumbră a României comuniste. Bunicii mei o povesteau șoptit, chiar și după revoluție, ca și cum teama le-ar fi rămas cicatrizată în suflet. Atunci eram prea copil ca să pot înțelege despre ce vorbeau bătrânii, astăzi îmi doresc să nu mai știu. Plimbându-mă prin închisoare ca un gură-cască de București, adevărul dureros a început să mă apese pe umeri și să-mi reteze din aroganță. Mi-am dat seama că pentru noi cei tineri, jertfa, martiriul, si tortura, sunt doar cuvinte folosite în scenarii de Hollywood. Pe ecran cineva moare pentru un crez nobil, noi mâncăm popcorn. La sfârșit ciupim o fesă, râgâim miros de mici și comentăm calitatea filmului fără să-l asociem cu realitatea. Generația noastră consideră lipsa de internet ca fiind o tortură. Pentru noi toate ororile trecutului sunt doar noțiuni abstracte, dar pentru cei de atunci erau o cumplită realitate. În sfârșit înțeleg că de fapt nu am cum să înțeleg. Nu pot pricepe cum poți să răpești demnitatea unui om, să-i smulgi unghiile, să-l jupoi de viu, să-i ucizi copilul în față, sau să-i scoți testiculele cu creionul. Nu am cum să înțeleg prin ce au trecut victimele răului absolut. Citind metodele de tortură practicate de securiști mi-am dat seama că nu am suferit cu adevărat niciodată.

Pășind pe culoarele morții m-a cuprins întristarea și mi s-a făcut iarăși frig. Era frigul acela pe care îl simțisem în copilărie și pe care n-am să-l uit niciodată. Am atins zidurile zgâriate cu disperare de oameni torturați până la epuizare. Am citit poezii scrise cu sânge, transmise prin cod morse între deținuți și recitate la nesfărșit din celula de izolare disciplinară. Am zăbovit în celule în care mii de oameni nevinovați au căzut pradă unui regim pe care unii îl doresc și astăzi. Am citit sute de certificate de deces falsificate și stive de dosare ridicole întocmite de securiști analfabeți unor oameni de cultură. Aparent la Sighet toți au fost ucisi din cauze naturale. De la miocardita lui Iuliu Maniu și până la pneumoniile luptătorilor anticomuniști, cu toții sfârșeau în cimitirul săracilor, fără legist și fără întrebări. În celulele întunecoase, în care și-au găsit sfârșitul zeci de politicieni remarcabili, am regăsit originile partidelor politice de astăzi. Printre fantomele a sute de profesori, doctori, patrioți, demnitari și artiști, am realiazat că Dumnezeu are un simț al umorului de neam prost.

click to enlarge

Un exemplu de umor mizerabil îl reprezintă Constantin Titel Petrescu. Jurist de prestigiu și om politic, a deținut funcția de președinte al Partidului Social Democrat. După instaurarea regimului comunist a refuzat vehement asimilarea PSD de către Partidul Comunist, fapt pentru care a fost arestat și încarcerat la Sighet vreme de șapte ani. După eliberare, și-a petrecut restul zilelor prin spitale datorită bolilor debilitante cauzate de tortură. Poanta bancului este că în urmele acestui mare om politic s-a împleticit tovarășul Ion Iliescu. După ce a activat cu succes în Partidul Comunist, Ion Iliescu și-a asumat conducerea partidului istoric condus odată de Titel Petrescu și ne-a dovedit că sacrificiul antemergătorilor săi nu a reprezentat nimic. Astăzi, în aceste urme adânci lăsate de un patriot, calcă domnul Victor Ponta. 

La Sighet, într-o celulă întunecoasă s-a stins Gheorghe Brătianu. A fost un luptător pentru reîntregire înrolat voluntar, jurist, istoric erudit, antibolșevic și președinte al Partidului Național Liberal. Arestat de Securitate în 1950, a fost închis fără formalități legale sau proces. Deși avea o vârstă înaintată, Securitatea nu l-a scutit de tortură și înfometare. Pentru că securiștii sunt inventatorii ghilimelelor, Brătianu a murit din "cauze naturale" după trei ani de beznă și chin. În urmele lui calcă astăzi domnul Crin Antonescu. "Pam-Pam! O glumă, ca să râdeți!" Aș îndrăzni să remarc o mică diferență de calitate și statură între personajele de atunci și cele de acum. Sunt multe exemple de oameni care au preferat să moară decât să pupe ghiului cu seceră și ciocan. Trecând peste faptul au probleme cu abecedarul și transpiră când vorbesc din memorie, politicienii de astăzi sar gardul ideologic imediat ce pare mai confortabil în tabăra adversă. Mă îndoiesc sincer că un politician modern poate ridica armele pentru apărarea națiunii, d-apoi să renunțe la libertate pentru convingeri. Constat că liderii de odinioară nu au nimic în comun cu politicienii de astăzi. Nu-mi dau seama dacă demnitatea și onoarea s-au pierdut datorită comunismului. Pot doar să recunosc cu rușine că nici eu nu am acele valori care să mă determine să lupt pentru țară. Singurele sentimente care mă încearcă sunt de neputință, rușine și nostalgie. La Sighet mi-am amintit de istoria pe care nu ne-au predat-o comuniștii în școli. Am înțeles de ce se revoltau bunicii noștri atunci când feseniștii când îl jigneau pe Corneliu Coposu. Ghiorțoii criticau aspectul bolnăvicios al unui rival politic care petrecuse două decenii în temnița comunistă, în timp ce ei pupaseră dosul bolșevic o viață întreagă. 

Mă întristează nașterea cu suferință a României micșorate de astăzi. Mă rușinează tortura la care au fost supuși cei ce au luptat pentru țară. Istoria mutilată de comuniști și beteșugul național pe care l-au lăsat în urmă ne vor afecta multă vreme. Cel mai rău mă doare legământul pierdut și faptul că eroii s-au jertfit de pomană. Am rămas doar cu niste monștri născuți în jumătate de secol de somn al rațiunii. Suntem înconjurați de Băsescu, Antonescu, Ponta, Voiculescu, Udrea, Boc, Vanghelie, Becali, Iliescu, Geoană și mulți alții, a căror calități îndoielnice pălesc în fața exemplelor din trecut. Măcar de ar avea bunul simț să stea acasă de ziua națională și să nu-i zvârcolească în mormânt pe cei ce s-au jertfit. Suntem rupți de istorie, poate chiar cu reavoință. Tind să cred că proprii noștri lideri ne încețoșează istoria ca să nu le putem reproșa incompetența. Acum noi cei de rând facem pușcărie politică în libertate. Suntem închiși de ignoranță, rupți de trecut și torturați de un destin care nu ne aparține. Am devenit o națiune pentru care nu vrea să moară nimeni și asta ne omoară. Nu mai avem nici mentori și nici exemple demne de urmat. Am plecat de la Sighet cu durere în suflet și convingerea că voi crăpa capul următorului ghiorțoi care se plânge că Adrian Năstase face pușcărie politică.

Oale în copac

Poate că nici voi nu ştiaţi care este ideea din spatele oalelor în copac. Moroşenii mi-au explicat că oalele sunt atârnate în copac de către gospodarii care au fete de măritat. Prin numărul de oale se anunţă bogăţia zestrei şi disponibilitatea de a primi peţitori. În Maramureș tradițiile încă dăinuie, portul și cântecul popular nu s-au pierdut. Gospodarii își omenesc vizitatorii, își respectă bătrânii și prețuiesc datinile.

Unele tradiții mor din cauza ignoranței, altele sunt irosite prin migrația masivă către marile orașe. Din exterior marile orașe par tărâmul făgăduinței. Junii de la sate își părăsesc vetrele din pricina sărăciei, lipsei de opțiuni și a promisiunii că la oraș vor fi mai fericiți. Ani mai târziu, se trezesc în fața televizorului, cu două credite la bancă, un viitor la fel de incert și cu dor de casa în care s-au născut.

Când ne-o fi mai rău, să nu fie ca acu'

photo by Dan Pavel

Vă mulțumesc din suflet tuturor celor ce mi-au dorit de bine, celor ce mi-au fost aproape și mi-au influențat viața în orice fel. Cu mulți am petrecut, am povestit și ne-am ținut de mână în vâltoarea vieții. Tineri sau bătrâni, cu toții ne-am dus greutățile și-am plâns amarul pe umerii ce s-au lăsat plânși. Ați fost mulți oameni cu minte, binefăcători, prieteni de nădejde și dulcevorbitori. Iertare că nu v-am putut omeni pe toți cum se cuvine. Mulțumesc și răufăcătorilor, poate în mai mare măsură. Cinstesc și mă veselesc din pricina voastră. Dacă nu erați voi limbi ascuțite, inimi de piatră și capete de lemn, astăzi aș fi fost un fătălău plicticos.

Anul care a fost am supărat pe unii, am dezamăgit pe alții și am onorat pe prea puțini. Am urât cu foc, m-am bătut cu sete, am iubit cu patimă, și-am căutat mereu ce nu e de găsit. Mintea a rătăcit, ochiul a văzut, inima pârdalincă a cerut și m-a aruncat în păcat. Am vărsat lacrimile altora cât și ale mele, a fost mare păcat de ele dar nu dai timpul înapoi. M-a durut prostia, m-a fugărit peste tot și n-am scăpat de ea niciunde. Am trăit cum am vrut, am făcut ce-am putut și am încercat să mă bucur de tot, că toți fugim de la mamă către viață și sfârșim în lut.

Anul ăsta promit că nu promit nimic, viața e... Vorba unui bun prieten: viața are farmecul ei, paștele mă-sii. Are darul de a te face să-ți calci pe vise și jurăminte. De la toți îmi cer din inimă iertare, că-i greu lucru de făcut. Îmi doresc să vă ștergeți de praful vieții, să plecați în noul an cu suflete împăcate și suferințele uitate. Îmi doresc să se abată asupra tuturor fericire, respect, pace, dragoste și dor de cei ce nu mai sunt. Spunea odată un țăran, că tânărul plânge după moarte și bătrânul după viață.

Și acuma, una mică de dregere... Cântă bă, că plătesc!!!