Viață de câine

Am trăit ani de zile alături de un morman înfricoșător de blană neagră, de dimensiunile și greutatea unui moto-stivuitor. Am trăit alături de o gură plină de colți ascuțiți, cu niște canini lungi de opt centimetri meniți să sfâșie prin carne de urs. Am dormit alături de un bot imens și bălos care îmi sufla în ceafă, sub supravegherea unor ochi înfiorători, cuprins de labe groase ce puteau doborî pe oricine. Fusese botezat Vasile, un nume potrivit pentru un câine molcom, cu personalitatea unui cioban din Maramureș. La cele optzeci și cinci de kilograme, ciobănescul carpatin cu care am împărțit mâncarea și patul, ar fi putut să mă ucidă ca pe o găină palie. Cu toate astea ne cuibăream somnoroși unul lângă celălalt în iernile friguroase, eu încercând să mă încălzesc, el încercând să mă protejeze. Îi plăcea să se răcorească tăvălindu-se în zăpadă, și mă tăvălea bucuros și pe mine chiar dacă nu suportam frigul la fel de bine. Era vesel și suspectez că avea simțul umorului. De fiecare dată când făcea câte un pocinog, căpăta o expresie care mă îndemna să-l suspectez de ghidușie. Aveam încredere totală unul în celălalt și nu-mi ieșea niciodată din cuvânt atâta vreme cât îl tratam cu respect și dragoste. Nu mi-a fost teamă nici o clipă, și am știut că tot ce îmi era mai drag, se afla în siguranța pe "mâinile" lui. Pe carpatin evoluția îl pregătise să lupte cu ursul, așa că mi-era milă de oricine ar fi atentat la persoanele dragi lui. Ne bucuram unul de celălalt, ne iubeam și ajunsesem să ne înțelegem din priviri. Nu mă simțeam ca un stăpân, dar nici nu-mi dorisem vreodată. Tot ce-mi dorisem era un prieten și din acest punct de vedere, nu mă dezamăgise niciodată. Eram singurul om căruia îi ceda locul în fotoliul preferat și era singura ființă de pe pământ care ar fi murit pentru mine.

Când vorbim de viața alături de un animal capabil să te omoare, vorbim de exploatarea unor instincte, încredere și respect reciproc. După ce le câștigi respectul și încrederea, câinii îți vor urma negreșit exemplul. Pentru un câine de talie foarte mare, lesa nu reprezintă nimic și nu-l poate împiedica din acțiune, de aceea controlul trebuie impus prin personalitate și dragoste. Peste toate astea se adaugă cultivarea instinctului, buna creștere și sănătatea mentală a celor implicați. Am copilărit înconjurat de câinii bunicilor mei. În mediul rural dulăii erau o necesitate. Iubindu-i și petrecându-mi copilăria alături de ei, mi-a fost mai ușor să dezvolt un limbaj comun. Îmi face o deosebită plăcere să deschid o linie de comunicare cu un animal, și mă bucur de fiecare dată când îl câștig drept prieten. Relația de prietenie cu un câine este una veșnică, de neclintit. Totul pleacă de la descoperirea personalității animalului și exploatarea instinctelor sale. Din pricina taliei, Vasile avea puțini prieteni de origine câinească, dar se bucura mereu de companie atunci când îl aduceam în gașca mea de prieteni. Se relaxa lenevind în mijlocul cercului de prieteni, ne asculta cântând la chitară, și urmărea prevăzător acțiunea pregătit să intervină dacă cineva ar fi fost în pericol. Făcea ceea ce îi dicta instinctul de ciobănesc. Eram ai lui, deci trebuia să fim protejați. Singura regulă ce trebuia respectată, era de a nu intra neanunțat în peisaj, sau pe la spatele câinelui. Singura dată când am avut emoții, a fost atunci când un prieten a apărut subit dintr-un boschet, noaptea, pe la spatele câinelui. Vasile i-a sărit speriat în piept și s-a îndreptat cu colții către gât, dar l-a recunoscut în fracțiunea de secundă înainte să muște. A început să se gudure. Prietenul încă urla îngrozit în timp ce câinele își cerea scuze lingându-i mutra.

N-am văzut niciodată un câine zdravăn, chiar și maidanez, care să atace copii. Mi se pare fascinant că toate animalele se nasc cu respect pentru viață și pentru pui. Toți copiii din cartier îl smotoceau pe Vasile, cu înverșunarea caracteristică vârstei. Îl torturau permanent. Suporta cu stoicism toate degetele mici înfipte în nas, trasul de coadă, călăritul, mângâiatul în răspăr și smucitul de urechi. De fiecare dată când treceam printre copii, care se îndrăgosteau de el imediat, parcă mă implora din priviri să-l scap de smotoceală. Îmi dădea de înțeles că ar fi preferat să fie aruncat într-o groapă de masculi turbați, decât lăsat pe mâna copiilor. Măcar în groapa cu masculi ar fi putut "negocia" și pune capăt stress-ului, dar pe copii nu se putea supăra. Față de ceilalți câini nu avea absolut nici o reținere. Dispensa cu plăcere legea și ordinea printre maidanezii tupeiști de cartier, dar nu se atingea niciodată de femele sau pui. Era alpha și ținea să se afle. Personalitatea curajoasă și îndârjirea nu-l lăsau să stea cu coada în jos. Din pricina acestui aspect, nu respecta standardele de frumusețe impuse de canise. Nu lăsa coada în jos niciodată. Eram mândru de asta.

Nu-l învățase nimeni să nu se atingă de copii sau pui, dar cu toate astea, din partea copiilor suporta până și ce nu suporta de la mine. Probabil de la mine avea pretenții, dar copiii și puii îl puteau batjocori la nesfârșit. Nici pe copii nu-i învățase nimeni să urască animalele, și poate de aceea, un monstru de dimensiunea unui vehicul utilitar nu reprezenta un motiv de îngrijorare pentru țânci. Lăsați într-un mediu izolat, fără intervenția adulților, între puii de om și câine se vor forma legături strânse, iar instinctele celor două specii vor duce către o relație de beneficiu reciproc. Copiii nu se nasc cu ură față de animale, nici câinii cu sete pentru sânge de om. Cred că doar ignoranța seamănă ură între specii. Un câine puternic poate fi iubitor, vesel și blând. Am văzut de multe ori exemplare înfricoșătoare care se jucau plini de tandrețe, cu niște pui de om, ca și cum ar fi fost ai lor. Indiferent de talie sau specializare, câinele nu a evoluat să ucidă fără discernământ. Alianța dintre cele două specii datează de aproape cincisprezece mii de ani. Face parte din instinctul animalului să caute omul și să coopereze cu el. Un pui educat, îngrijit, iubit și muncit, va deveni un adult echilibrat și nu va depăși niciodată limitele impuse de stăpân. Fă-l să te iubească și o va face mereu. Într-un fel relația dintre câine și stăpân este ca relația dintre părinte și copil. Cum ți-l crești, așa îl ai.

Vasile avea simțul dreptății foarte dezvoltat și dacă îl călcai pe bătături fără motiv, te atenționa mârâind discret, asta dacă nu-l lăsai să te ignore. Pentru un animal care știa cât este de puternic ar fi fost mult mai simplu să te despartă de jugulară, dar pentru că ciobăneștii românești sunt bestii răbdătoare cu suflet de aur, carpatinul prefera să te ignore atunci când erai imbecil. Atunci când greșea, te lăsa să-l pedepsești și după un timp venea să-și ceară iertare. Dacă aveam nevoie de ajutor, sărea imediat, indiferent de cât eram de supărați unul pe celălalt. Orice iubitor de câini știe că gestul animalului, de a cere iertare și împăcare, te înduplecă imediat. Orice ar fi făcut, nu te poți abține niciodată să te înmoi și să-l iei în brațe. Un câine inteligent învață să te manipuleze emoțional și încearcă să te domine dacă nu ești prevăzător. Câinele te testează la început și încearcă să împingă limitele relației. Odată ce limitele câinelui și ale stăpânului au fost clar stabilite, parteneriatul va rămâne neclintit toată viața, și câinele va fi pregătit să moară pentru a te apăra.

Pentru a fi echilibrat, un câine are nevoie de dragoste, atenție, constanță, și de un mediu cât mai lipsit de stress. Animalul împrumută din mentalul labil și comportamentul imprevizibil al stăpânului. Mulți dintre câinii de talie mare sunt cumpărați și educați cu bâta de către cocalari dornici de etalare. Câinii de pază și apărare au devenit un element compensator pentru lipsa de penis a stăpânului. Sunt crescuți cu violență și învățați să urască. De aceea, mulți dintre ei sunt nedemni de încredere. Au genul ăla de privire care te face să crezi că, indiferent de cât de frumos te porți, într-o zi o să te apuce de mijlocul feselor și o să te târască undeva la umbră ca să te omoare. Nu o dată am asistat la momente în care stăpânul imbecil își scapă de sub control javra educată cu parul și încearcă cu disperare s-o oprească din nebunie. Am asistat oripilat la lupte sângeroase între câini, și la imbecilitatea unor stăpâni care întreabă uluiți de ce se comportă câinii anormal. Din dorința de a avea la picior animale cât mai frumoase, și cât mai feroce, distrugem esența câinelui. Din dorința de a avea câini de rasă cât mai pură, secolul douăzeci și unu s-a umplut de mutanți imbecili cărora dacă le arunci o minge între ochi, îți aduc bucuroși înapoi o mogâldeață de rahat umed și o jucărie însângerată. Poate de aceea am început să prefer maidanezii. Rasa pură, atent consangvinizată, nu mai garantează decât problemele de sănătate fizică sau psihică ale animalului, și faptul că într-o zi s-ar putea să ne contrazică dacă nu-l lăsăm să mănânce un prunc.

Mara

Există o vorbă binecunoscută: A suferit ca un câine. Am senzația că sadismul și nepăsarea oamenilor are legătură cu suferința din zicală. Trăim într-o lume care nu are nevoie de câini de atac. Nu înțeleg obsesia omului pentru frumusețe, exagerată într-atât încât să producă animale împotriva naturii. Nu văd rostul câinilor retardați crescuți pentru valoarea estetică. Nu văd scopul educării unui câine pentru luptă și vărsare de sânge. Avem armament, ideologie și tehnologie. Avem ură nemărginită și metode destule pentru a vărsa tot sângele de pe pământ. Suntem pregătiți fizic, psihic și logistic să ne ucidem între noi și fără ajutorul unor animale. Nu înțeleg de ce ar trebui să corupem alte specii. Câinii știu să omoare mai bine decât îi putem învăța noi. Știu cum să ucidă, de când se nasc, dar evită să o facă pentru că au discernământul dăruit de natură. Sunt meniți să ajute, să salveze, vor să ne iubească și să fie iubiți. Nimic, din ceea ce este capabil să trezească în noi atâta bucurie, nu poate fi rău. Am îngropat mulți oameni și mi se pare curios că nu-mi amintesc să fi plâns cândva mai tare, decât la moartea unui câine. Știu ce am spus.

Câinii nu caută conflict și nu au abilitatea de a fi sadici. Vor să slujească și să-și trăiască viața în pace. Ne vor apăra din dragoste, până la moarte, și vor ucide atunci când este cazul. Nu au nevoie de școli speciale, antrenamente, lanțuri, competiții și bâte pe spinare. Este imoral, ilegal și inuman să-i transformăm în bestii sângeroase doar pentru că ne amuză. Faptul că mutilăm menirea unei ființe nobile este o dovadă de lașitate, nu de curaj. Căutăm câinii cei mai mari, și cei mai răi, pentru că ne gâdilă orgoliul. Dar nu-i putem iubi, îngriji, și nu-i putem stăpâni prin puterea exemplului. Aruncăm cu bani grei pentru specimele incapabile de gând, răzuite de pe fundul ceaunului genetic, în condițiile în care străzile sunt pline de făpturi minunate, zdravene și dornice de dragoste. Este împotriva firii. Lăsați câinii să fie câini.