Sport național cu mâna stângă.

Am prins o pată de ulei cu roțile din față ale mașinii în plin viraj la Casa Poporului, și am derapat în mod spectaculos. Nici noaptea, poleiul și nici mâzga specifică de București nu mi-au fost de mare ajutor. În afară de un ușor fior de adrenalină, nu s-a petrecut nimc grav. Luptându-mă cu volanul am reusit să nu lovesc pe nimeni și nici mașina. Am apucat s-o potolesc de-a curmezisul drumului, sub privirile triumfătoare ale participanților la trafic. Toți priveau cu un amestec de dezamăgire și satisfacție. Singurul care nu zâmbea răutăcios era taximetristul din spatele meu, care trecuse prin aceeași experiență la diferență de o fracțiune de secundă. M-am recules preț de câteva secunde în fața moacelor lipsite de empatie și am pornit din nou la drum.

Cu ocazia incidentului mi-am amintit de ce mi-e rușine cu rubrica "cetățenie" din pașaport. Am asistat de multe ori la incidente, accidente, eșecuri, la manifestări ale prostiei, haosului sau ale ghinionului pur și simplu. Am văzut oameni care au plătit uneori foarte scump pentru o clipă de neatenție de care suntem cu toții capabili. Cu toții suntem complet failibili. Suntem oameni, drept pentru care avem abilități limitate. Viața nu este întotdeauna ușor de navigat, dar am văzut că românul se grăbește să pedepsească limitările semenilor și se bucură pentru ghinionul celor din jur.

Bucuria de răul altuia a devenit o manifestare din ce în ce mai frecventă a pulimii. Fenomenul psihologic numit schadenfreude se manifestă ca un mecanism defensiv la marea majoritate a celor care au o părere foarte proastă despre sine. Dacă întrebi, toți vor lăsa de înțeles că au o părere foarte bună despre ei, dar la nivelul subconștientului poporul ăsta este un dezastru complet. Pentru că trebuie să fie mereu original, românul a adăugat o doză de nesimțire crasă la acest fenomen și a transformat bucuria de răul altuia în ceva cu totul special. Schadenfreude a devenit al doi-lea sport național. Spuneți-mi dacă vă sună cunoscut vreunul din scenariile de mai jos:

Un șofer lovește din neatenție o mașină scumpă. Incidentul nu implică altceva decât daune materiale semnificative. În jurul locului se adună o mulțime plină de păreri experte. Fierul zace mototolit într-un șanț. Proprietarul privește devastat. De data aceasta n-a murit nimeni așa că își fac apariția râsetele pe sub mustață și glumele bune. Nimic nu e mai amuzant decât o limuzină făcută zob. La mortăciune nu se râde că nu-i frumos, se cască gura cu bun simț lângă pantoful victimei. Începe imediat și conferința cu titlul "Ce aș fi făcut eu dacă eram în locul lui". Inevitabil românul ar fi știut, ar fi putut. ar fi făcut în mod expert și nu s-ar fi ajuns aici. Dar pentru că oricine altcineva e un bou nepriceput... și-o merită dă-l în mă-sa. Unde mai pui că are și bani nemunciți că altfel nu-și permitea mașina aia scumpă.

Un om scapă pe jos un obiect fragil și prețios. Împrejurimile răsună de hohote și exclamații. Privirea tristă a celui care a comis-o nu face altceva decât să întărâte și să întrețină amuzamentul. Cu cât obiectul are o valoare materială sau sentimentală mai mare, cu atât crește intensitatea distracției gușterilor de pe margine. Înevitabil un geniu întreabă: "Ce-ai făcut bă?" (uneori însoțit de... boule). "Trebuia să ai grijă!" Cu toții am fost acolo, în fața monstrului sacru, în prezența intelectului cutremurător și a sclipirii orbitoare, care după ce a asistat la incident, pune întrebarea cea mai relevantă și dă sfaturi. Cu toții cred că am simțit dorința arzătoare de a stinge sclipirea geniului cu o ulucă smulsă din gard.

O femeie frumoasă este hărțuită în stilul clasic. Școala superioară de agațament, pe care o frecventează toți ghiorțoii, dictează faptul că orice femeie frumoasă care își vede de treaba ei, este de fapt tristă și nesatisfăcută sexual. Cu toții știm că femeia frumoasă abia așteaptă semnalul oricărui burtos ghiftuit pentru a sări din pantofi direct în micropenis. Publicul martor se împarte de obicei în două categorii: cei care nu se bagă și cei care se amuză copios. La cursurile unde se predau tehnici avansate de fluierat femei, corigenții sunt învățați să nu intervină ca să nu strice stilul experților. Pentru că nu a întâlnit și deci nu poate aprecia cocalarul perfect, femeia e proastă, așa că își merită soarta. Unii tac, restul se amuză, și viața merge mai departe. De asemenea, la aceeași școală se predă teoria conform căreia orice femeie care are ceva, a obținut ceva-ul culcându-se cu cine nu trebuie și nu s-ar fi descurcat în viață fără vagin. Așa că dă-o dracului de târfă!

Nu înșir multe scenarii pentru că mă întristează, dar sunt convins că și voi cunoașteți multe altele. De la "cât de amuzant e că ai luat țeapă" până la "ce mă bucur că te înșală femeia", românul a devenit un animal social atipic, pregătit să batjocorească orice doar pentru a-și face inepția mai suportabilă. Psihicul pulimii a devenit atât de fragil încât succesul sau abilitățile altcuiva reprezintă o amenințare. Nefericirile sunt întâmpinate cu amuzament atâta vreme cât nu îi implică pe cei care se amuză. Pentru unii viața pare mai frumoasă dacă alții o duc mai rău. Vandalismul, furtul, jegul, violența, prostia, paguba și incompetența au ajuns să fie surse legitime de satisfacție pentru îngrozitoarea majoritate. Dacă adăugăm peste asta și nesimțirea caracteristică ghiorțoilor de București, bucuria "normală" de răul altuia capătă proporții înfiorătoare.

Spuneam că bucuria de răul altuia este al doilea sport național. Asta pentru că cel mai popular sport național este onania... La figurat bineînțeles, că onania la propriu ne-ar fi ajutat să ne mai relaxăm ca națiune. Dar despre apucăturile autoerotice vorbim altădată...