Apocalipsa de creier

Pentru prietenii care nu știu unde să mă gaseasca, menționez că zona de București în care locuiesc este Insula Doctorului Moreau, colț cu 1984 (cartea sau filmul). Am ajuns la concluzia că pentru mine sfârșitul lumii e în fiecare zi. Pentru că molozul, ruinele, craterele fumegânde și mutanții radioactivi din fața blocului, nu sunt un semn clar că s-ar fi întâmplat ceva ieșit din comun, trebuie să întreb mereu pe cineva dacă a sosit apocalipsa. Uneori îmi vine să ies din casă cu staniol pe cap și chiloții trași peste pantaloni, să întreb pe toată lumea dacă vine sfârșitul și să urlu citate din Paris Hilton.

Mulți dintre noi își caută locuințe cât mai aproape de centru, fascinați de forfota și luminile orașului. Eu am ajuns să locuiesc în periferie complet accidental, dar în timp am devenit fascinat de luminile CET-Vest-ului și de forfota intestinală pe care ți-o provoacă apa de la robinet. Pus în fața celibatului împlinit și cu toate posesiile lumești în portbagajul mașinii, a trebuit să aleg la repezeală unul din locurile pe care mi le prezenta agentul imobiliar în timp ce se abținea să nu râdă. Trecut prin apocalipsa unei relații de lungă durată și batjocura unui agent imobiliar, am ajuns în mlaștina pustie și plină de gunoi în care locuiesc și astăzi. Mi-am dat seama că o ghilibardea nucleară detonată peste cartier nu ar schimba nimic din peisaj, ba chiar ar mai curăța praful. Ceea ce mă întoarce mereu din depresia pe care mi-o provoacă locația, este faptul că eu dau două sute de euro pe chirie în haznaua asta uitată de primarie, dar vecinul a cheltuit câteva sute de mii pe vila imensă în dormitorul căreia mă holbez eu de la geam.

Vecinul de la vilă are o nevastă frumusică foc, dar care nu se mai epilează de când a auzit de apocalipsă și nu prestează nici apropiere trupească. Burtosul trece printr-un cataclism personal și e mereu morocanos. Trântește și bufnește frustrat, dar numai când iese din casă și crede că nu-l vede nimeni. De altfel, expresia extrem de rigidă a nevesti-sii mă face să cred că ăla micu a fost prelucrat prin așchiere, nu conceput și născut prin metode clasice. Știu toate astea nu pentru că sunt voyeurist, ci pentru că n--am încotro. Proiectul dezvoltatorilor a stipulat faptul că toate ferestrele blocului și ale vilei trebuie să fie nas în nas. Când toți ghiorțoii îți scuipă semințe de la balcon direct în supică, se pierde din farmecul de a mânca pe terasa unei vile de lux. Dar asta nu împiedică pe nimeni să-și toarne casă între blocuri. Asist zilnic la o catastrofă urbanistică.

Lista cu locatarii din imobilul în care locuiesc arată ca inventarul unui experiment antropologic eșuat. De la suporterii virulenți, maneliștii excitați, de la pițipoancele acre și până la feministele scârbite de bărbăția românului, toți participanții la sfârșitul lumii respectă tematica peisajului. Din pricina radiațiilor probabil, vecinii au evoluat să comunice răstit și neinteligibil. Peste tot auzi vocale urlate și consoane zemoase rostite apăsat. Sunt înspăimântători câteodată, mai ales pentru cei care vizitează planeta pentru prima dată, nu-i potolești nici dacă le arunci niște mezel de la geam sau bere la pet. În fiecare lună (aprox. 28 zile), feminista militantă de la parter capătă o problemă cu faptul că exist la un etaj mai sus. Mă înfierează pentru că fac gălăgie seara la opt, bate la ușă din orice și mă întreabă dacă nu cumva îmi molestez femeia. Încerc mereu să-i explic că este absurd, eu sunt discret când dau la ficat, și prietena mea știe să încaseze bărbătește (adică în liniște).

Eu nu mă supăr când mirosul experimentelor ei culinare îmi face pisica să intre în călduri și apartamentul devine nelocuibil. Nu comentez atunci când aspiră toată casa în puterea nopții. Nu am bătut la ușa ei niciodată s-o rog să-și oprească dispozitivul de supt, asta pentru că înțeleg frustrarea sexuală și singurătatea. Uneori mi-e frică să-i reproșez zgomotul pentru că nu știu dacă întradevăr dă cu aspiratorul, sau e sunetul obișnuit pe care îl face ea în repaus. În primul weekend după ce m-am mutat la sfârșitul lumii, mi-am chemat niște prieteni să-mi sărbătoresc statutul de celibatar catastrofă. O jumătate de oră mai târziu făceam cunoștință cu feminista care se plângea că e sâmbătă seară și ea se odihnește. După ce am trecut prin lumea postapocaliptică a dating-ului în România, am păcălit o femeie să se mute cu mine. Nu obișnuiam s-o satisfac la așternut, dar de când a început să se plângă vecina de zgomote noi, am început și eu să mă străduiesc doar așa ca să-mi pun ambiția.

Am învățat să îmi parchez mașina la două stații de casă, pe un crater cu pretenții de trotuar. Deși locurile de parcare de la sfârșitul lumii nu sunt alocate nici de Satană, nici de ADP, asta nu împiedică mutanții, cu câte trei mașini care adună praf în fața blocului, să-ți zgârie caroseria pentru tupeul ordinar de a fi parcat pe locul lor. După două trei zgârieturi apăsate cu cheia, am înțeles principiile după care funcționează jungla postapocaliptică. Ideea este că nu sunt intoleranți, doar că universul este locul lor și tu nu ai ce căuta în el, Când cobori către parcare vecini se hlizesc și îți arată satisfăcuți zgârieturile tremurate de pe mașină. Nu poți sta mult de vorbă cu ei pentru că trebuie să plece urgent la vot. Și eu mă grăbesc să stau la coadă pentru niște hârtii care nu înseamnă nimic. Mă duc să simt cum se sfârșește lumea din cauza birocrației. Mă duc la urnă să contribui la catastrofa politică. Mă duc la mall să văd cum uită românii de apocalipsa economică și cumpără tot ca și cum ar fi întradevăr sfârșitul. În timp ce mă pierd în mulțime sunt martor la apocalipsa limbii române și a bunului gust.

În legătură cu apocalipsa de pe 21, 12 sau 212.221, mă gândesc că numai aroganța specifică umanității ne-ar putea face să credem că universul funcționează după același fus orar ca noi. Parcă văd extratereștrii cum stau cu ochii pe ceas să vadă când pică 21.12.2012, de teama că o să piardă spectacolul distrugerii planetei Pământ în 3D. Pe de altă parte sunt convins că dacă mâine ar începe apocalipsa cu pogorârea din ceruri a lui Hristos călare pe Buddha și cu Mohammed în poală ciupindu-l vesel de obrăjori, cinismul și aroganța ne-ar determina să-i ignorăm cu desăvârșire. Singura metodă prin care Iisus Hristos ar avea șanse să transmită vreun mesaj ar fi ca victimă într-un reality show televizat. Rămâneți cu noi, urmează Răstignirea 2, invitat special Iisus Hristos. Dacă nu apare în Libertatea și nu are niște stenograme ascunse undeva sau o relație picantă, nu interesează pe nimeni.

Lumea a început cu afirmația: "Mușc din măr pentru că vreau să știu dacă sunt grasă", și se va sfârși cu "Am luat multe pentru că erau la reducere!". Așa că nu mai simt nevoia să întreb dacă a sosit sfârșitul lumii. Sfârșitul a început demult. Trăim apocalipsa bunului simț, sfârșitul compasiunii, empatiei și al rațiunii. Trăim într-un cataclism perpetuu.