O viață ca o săptămână obișnuită

E luni. Nu mai știu cine suntem. Se spune că oamenii sunt ceea ce fac, că ne definim prin acțiune și comportament. Dacă e așa, atunci nu mai înțeleg nimic. Cred că trebuie să inventăm un alt sistem de măsurare prin care să ne cunoaștem unul pe celălalt. Ne trebuie un barem nou dezvoltat științific, pentru că ăsta după care am judecat lumea până acum nu ne mai identifică. 

Dacă faptele sunt cele care ne reprezintă, dacă preocupările ne spun cine suntem, mi-e teamă să mă uit la oameni. Încep să realizez că oamenii nu fac niciodată ce simt sau ce îi reprezintă. Devenim neidentificabili, personalizați după clișee sociale despre care ni s-a spus că ar avea succes. Cu toții facem ce ni se spune, ce trebuie și ce am fost învățați. Arătăm cum trebuie, ne purtăm cum se cuvine și consumăm aceleași produse pentru că altceva nu avem. 

Chiar dacă uneori vreau să cred că sunt mai special și vreau să am o părere mai bună despre mine, nu pot să trec peste crudul adevăr. Sunt constrâns de aceleași canoane inoculate prin educație și experiență. Fac aceleași lucruri, pentru că altceva nu pot sau nu-mi trece prin cap. 

Mă îmbrac cu aceleași veșminte pe care le poartă milioane de indivizi, pentru că am văzut odată la cinema, un individ care arăta bine pentru că așa mi-a spus o femeie. Individul de pe ecran era îmbrăcat de cineva, care a văzut pe altcineva îmbrăcat așa. O revistă i-a spus că așa e frumos, altcineva a dat informația mai departe și de atunci niște femei sunt atrase de bărbații care respectă anumite standarde. Nu contează dacă standardele sunt bune, fezabile, sustenabile, realiste sau aduc vreun beneficiu. Pentru că îmi place compania femeilor am înțeles repede că nu am incotro și m-am conformat. Cine a scris în revistă și dacă avea vreun merit, devine o întrebare irelevantă în momentul în care șabloanele după care suntem apreciați s-au conturat deja. 

photo by Dan Pavel

Mergem la școală să învățăm ce au învățat bătrânii să ne învețe. Nici ei nu știu dacă e bine, nici ei nu fac ce cred, sau ce vor. Fac ce li se spune că e bine. Nici ei nu se întreabă dacă au reușit în viață cu ce au învățat. Ne trezim în fiecare dimineață cu planul făcut de către o entitate necunoscută. De ce mă duc mamă la școală? Pentru că așa trebuie, puiule. De ce trebuie, mamă? Ca să ai carte, să poți munci, să poți câștiga, să poți fi fericit. Și dacă o să câștig o să fiu fericit? Da puiule. 

Mergem la muncă pentru că trebuie. Colaborăm cu oameni care sunt acolo din același motiv. Nu ne putem cunoaște unul pe celălalt pentru că nimeni nu face altceva decât ce i s-a spus. Nu se întreabă nimeni care e rostul activității, cu ce îmbunătățim condiția umană. Ordinele vin de sus către minți rătăcite, de la cineva care a fost învățat să facă ceva de către altcineva, care a fost învățat să facă... Și lanțul ăsta continuă la nesfârșit. Nimeni nu se întreabă dacă învățătura are merit, dacă nu cumva perpetuăm de generații întregi, un sistem eronat care ne consumă fără să ne dăm seama. 

Odată cu înaintarea în vârstă întrebarea asta fundamentală devine mai scurtă dar persistă ca o boală cronică. De ce mă duc iubito la servici? Ca să poți câștiga iubitule. Și dacă voi câștiga, voi fi fericit? Da iubitule. Dar acum iubito dacă am câștigat, de ce nu sunt fericit? Pentru că fericirea nu stă în posesii materiale sau bani. Păi și dacă fericirea nu era pe drumul ăsta, de ce toată lumea ne împinge mereu pe drumul ăsta? Mmmm... nu stiu, nu mă mai enerva cu întrebările tale. 

Sunt câteva aspecte pe care umanitatea le percepe ca adevăruri incontestabile fără să le analizeze. Încep să cred că sunt de fapt niște idealuri strâmbe, născocite de oameni mai bătrâni care și le-au văzut distruse și le-au impus copiilor în speranța că poate ei le vor atinge. Nu stiu cum se poate evita sistemul ăsta alcătuit din visele spulberate ale strămoșilor noștri. Mi-e teamă că ne fură spiritul câte puțin în fiecare zi. Einstein spunea că definiția nebuniei este să faci mereu același lucru așteptănd rezultate diferite. Noi facem același lucru de generații, rezultatele sunt mereu aceleasi și cu toate astea nu contestă nimeni planul de acțiune. 

E vineri, și pentru că asta am învățat, voi ieși diseară să fac același lucru pe care îl face toată lumea. Voi fi alături de ei și voi încerca măcar pentru o seară să nu-mi pun întrebări complicate. Într-o zi ne vom trezi goliți pe dinăuntru, ne vom ridica din pat cu sentimentul că am uitat ceva dar nu știm ce. Ne vom continua rutina zilnică netulburați, spunându-ne că e doar o zi mai proastă, și astea vor fi fost singurele indicii că am murit pe dinăuntru și că ne-am pierdut pe noi înșine. O să vină luni.