Sufăr de prostie

Gândesc, deci exist. Gândesc că exist și aparent exist ca să gândesc. Sunt plătit să gandesc, dar nu prea mult că nu se cade. Presa îmi spune că nu gândesc cum trebuie, comercianții îmi spun că nu mă gândesc la ce trebuie, iar clasa politică îmi spune că nu gândesc în perspectivă. Cei care mă plătesc îmi spun că nu gândesc cum vor ei, cum se poartă, sau cum se cuvine. Aparent nu gândesc profitabil și nu simt pulsul semenilor mei. Sunt atenționat destul de des că am tendința de a gândi prea departe. Cei din jur îmi spun că gândesc prea mult sau prea puțin, prea la rece sau prea înfierbântat. Sunt acuzat uneori că nu gândesc de două ori, iar alte ori mi se recomandă pur și simplu să nu mă mai gândesc. Nu mai știu cum să gândesc și când e normal să o fac.. Când cer ajutorul celor din jur și întreb cum e corect sau dacă ar trebui să gândesc, sunt luat peste picior cu superioritate. Nu mi se răspunde niciodată sincer. Nu mai înteleg nimic și vreau să mă opresc din obiceiul ăsta îngrozitor de deprimant. Nimic nu pare logic, de la faptul că plătesc ca să fiu lăsat să exist, și până la faptul că sunt obligat să exist într-un anume fel batjocoritor născocit de cei care nu mi-ar putea câștiga respectul. Dacă tot plătesc atât de scump ca să exist, de ce nu pot să fiu lăsat să gândesc cum vreau? De ce sunt furat după ce că plătesc? Nu cumva gândesc, deci plătesc și plătesc deci exist?

Îmi doresc în fiecare zi să aflu cum se gândește corect. Oricum aș gândi tot nu e în regulă. Vreau măcar să mă pot opri, dacă tot nu fac bine ce fac. Dar nu mă pot opri din gând oricât aș încerca. E un război personal și pierd fiecare bătălie într-un mod rușinos. Îmi jur mereu că nu mă mai gândesc, încerc să-mi ocup timpul cu orice altceva, să-mi sabotez creierul cu tot felul de activități plictisitoare, distracții modeste și substanțe alterante. Mă otrăvesc singur încercând să scap de otrava gândului. Mă străduiesc în fiecare zi să ignor totul, tot ce e stricat în lumea mea, care întâmplător e lumea tuturor, dar unii vor să fie doar a lor și luptă parșivește pentru exclusivitate. Sufăr de prostie. Pun mereu întrebări enervante. Înfierez lipsa de sens, fierb mocnit, mă revolt inutil, obosesc și tac. După aceea încerc din nou să ignor lumea lor și să o gândesc pe a mea. Din nefericire suntem cu toții în aceeași lume, drept pentru care încerc să ignor lumea în general. 

Aș vrea să fie lumea noastră, cineva nu ne lasă, dar nici eu nu știu să spun cine suntem noi ca să merităm. Nu văd un "noi" adevărat pe nicaieri, și nici un "noi" nu mă face să simt speranță sau apartenență. Cred că războiul ăsta cu bătălii mereu pierdute este singurul care ne mai leagă, dar tot nu reușește să ne facă "noi".Cred că ignoranța este iluzie nu fericire. Este doar un puternic mecanism defensiv. A devenit o chestiune de selecție naturală. Cei care se vor putea opri din gândit vor moșteni lumea, iar restul blestemaților vor pieri ca de obicei, sacrificați pe altarul unor cauze irelevante pentru majoritate. Supraviețuitorii se vor împletici peste cadavrele celor preocupați să-i scoată din beznă și vor orbecăi mai departe către apexul speciei umane zugrăvit pe panourile publicitare. Dacă voi supraviețui, voi umbla în continuare pe străzi încerând din răsputeri să ignor lumea în care nu vreau să trăiesc, dar pe care nu mă încumet s-o părăsesc de teama că lumea cealaltă e la fel. Nu cumva gândesc, deci sunt prost?