Liber la pușcărie

Nu-mi amintesc mare lucru despre comunism. Eram copil așa că nu-mi permit să mă pronunț. Îmi amintesc un zid de haine de iarnă ponosite și mâna rece a mamei ce mă ținea la coadă. Nu puteam vedea dincolo de zidul de oameni înfrigurați care nu știau ce așteaptă în fața alimentarei. Îmi amintesc vag de tacâmurile de pui, cartela de pâine, de stiloul chinezesc și lecțiile făcute la lumina lumânării. Văd ca prin fum bulevardele pustii și sute de oameni morocănoși înghesuiți într-un autobuz ruginit. Îmi amintesc mai clar o mamă care plânge speriată pe un scaun în bucătărie, în timp ce dă explicații unor tovarăși severi și bine îmbrăcați. Văd un copil pitit după fotoliu, care nu înțelege de ce o despărțire de un soț violent te transformă în element antisocial. Îmi amintesc de privirea aspră a judecătorilor care mă puneau să aleg între părinți, de anchete, de vânătăile mele, ale mamei, și de învățătoarea care mă trata ca pe odrasla unei curve. Pentru mine comunismul este o înșiruire de fragmente obscure. O mamă înfometată, un copil înfrigurat, oameni înspăimântători care dau buzna, o casă pustie, anchetă, spital jegos, Cernobâl, antirabice, divorțul nu respectă idealul socialist, e frig, iar n-avem lumină, și cozi interminabile. Cel mai bine îmi amintesc de frigul din apartament. Mă jucam singur într-o casă rece lângă un reșou improvizat. Poate de aceea urăsc frigul și în ziua de azi. Poate de aceea nu suport să stau la coadă și prefer să mă lipsesc de orice decât să mă supun acestor amintiri. 

Ajuns în Maramureș am insistat să vizitez Memorialul Victimelor Comunismului. Privind înapoi realizez că a fost o greșală să-mi răscolesc iarăși mințile. Uneori ignoranța și uitarea sunt o binecuvântare. Colindând prin culoarele apăsătoare ale închisorii din Sighet, într-un peisaj auster și înfricoșător, mi-am reamintit de istoria sumbră a României comuniste. Bunicii mei o povesteau șoptit, chiar și după revoluție, ca și cum teama le-ar fi rămas cicatrizată în suflet. Atunci eram prea copil ca să pot înțelege despre ce vorbeau bătrânii, astăzi îmi doresc să nu mai știu. Plimbându-mă prin închisoare ca un gură-cască de București, adevărul dureros a început să mă apese pe umeri și să-mi reteze din aroganță. Mi-am dat seama că pentru noi cei tineri, jertfa, martiriul, si tortura, sunt doar cuvinte folosite în scenarii de Hollywood. Pe ecran cineva moare pentru un crez nobil, noi mâncăm popcorn. La sfârșit ciupim o fesă, râgâim miros de mici și comentăm calitatea filmului fără să-l asociem cu realitatea. Generația noastră consideră lipsa de internet ca fiind o tortură. Pentru noi toate ororile trecutului sunt doar noțiuni abstracte, dar pentru cei de atunci erau o cumplită realitate. În sfârșit înțeleg că de fapt nu am cum să înțeleg. Nu pot pricepe cum poți să răpești demnitatea unui om, să-i smulgi unghiile, să-l jupoi de viu, să-i ucizi copilul în față, sau să-i scoți testiculele cu creionul. Nu am cum să înțeleg prin ce au trecut victimele răului absolut. Citind metodele de tortură practicate de securiști mi-am dat seama că nu am suferit cu adevărat niciodată.

Pășind pe culoarele morții m-a cuprins întristarea și mi s-a făcut iarăși frig. Era frigul acela pe care îl simțisem în copilărie și pe care n-am să-l uit niciodată. Am atins zidurile zgâriate cu disperare de oameni torturați până la epuizare. Am citit poezii scrise cu sânge, transmise prin cod morse între deținuți și recitate la nesfărșit din celula de izolare disciplinară. Am zăbovit în celule în care mii de oameni nevinovați au căzut pradă unui regim pe care unii îl doresc și astăzi. Am citit sute de certificate de deces falsificate și stive de dosare ridicole întocmite de securiști analfabeți unor oameni de cultură. Aparent la Sighet toți au fost ucisi din cauze naturale. De la miocardita lui Iuliu Maniu și până la pneumoniile luptătorilor anticomuniști, cu toții sfârșeau în cimitirul săracilor, fără legist și fără întrebări. În celulele întunecoase, în care și-au găsit sfârșitul zeci de politicieni remarcabili, am regăsit originile partidelor politice de astăzi. Printre fantomele a sute de profesori, doctori, patrioți, demnitari și artiști, am realiazat că Dumnezeu are un simț al umorului de neam prost.

click to enlarge

Un exemplu de umor mizerabil îl reprezintă Constantin Titel Petrescu. Jurist de prestigiu și om politic, a deținut funcția de președinte al Partidului Social Democrat. După instaurarea regimului comunist a refuzat vehement asimilarea PSD de către Partidul Comunist, fapt pentru care a fost arestat și încarcerat la Sighet vreme de șapte ani. După eliberare, și-a petrecut restul zilelor prin spitale datorită bolilor debilitante cauzate de tortură. Poanta bancului este că în urmele acestui mare om politic s-a împleticit tovarășul Ion Iliescu. După ce a activat cu succes în Partidul Comunist, Ion Iliescu și-a asumat conducerea partidului istoric condus odată de Titel Petrescu și ne-a dovedit că sacrificiul antemergătorilor săi nu a reprezentat nimic. Astăzi, în aceste urme adânci lăsate de un patriot, calcă domnul Victor Ponta. 

La Sighet, într-o celulă întunecoasă s-a stins Gheorghe Brătianu. A fost un luptător pentru reîntregire înrolat voluntar, jurist, istoric erudit, antibolșevic și președinte al Partidului Național Liberal. Arestat de Securitate în 1950, a fost închis fără formalități legale sau proces. Deși avea o vârstă înaintată, Securitatea nu l-a scutit de tortură și înfometare. Pentru că securiștii sunt inventatorii ghilimelelor, Brătianu a murit din "cauze naturale" după trei ani de beznă și chin. În urmele lui calcă astăzi domnul Crin Antonescu. "Pam-Pam! O glumă, ca să râdeți!" Aș îndrăzni să remarc o mică diferență de calitate și statură între personajele de atunci și cele de acum. Sunt multe exemple de oameni care au preferat să moară decât să pupe ghiului cu seceră și ciocan. Trecând peste faptul au probleme cu abecedarul și transpiră când vorbesc din memorie, politicienii de astăzi sar gardul ideologic imediat ce pare mai confortabil în tabăra adversă. Mă îndoiesc sincer că un politician modern poate ridica armele pentru apărarea națiunii, d-apoi să renunțe la libertate pentru convingeri. Constat că liderii de odinioară nu au nimic în comun cu politicienii de astăzi. Nu-mi dau seama dacă demnitatea și onoarea s-au pierdut datorită comunismului. Pot doar să recunosc cu rușine că nici eu nu am acele valori care să mă determine să lupt pentru țară. Singurele sentimente care mă încearcă sunt de neputință, rușine și nostalgie. La Sighet mi-am amintit de istoria pe care nu ne-au predat-o comuniștii în școli. Am înțeles de ce se revoltau bunicii noștri atunci când feseniștii când îl jigneau pe Corneliu Coposu. Ghiorțoii criticau aspectul bolnăvicios al unui rival politic care petrecuse două decenii în temnița comunistă, în timp ce ei pupaseră dosul bolșevic o viață întreagă. 

Mă întristează nașterea cu suferință a României micșorate de astăzi. Mă rușinează tortura la care au fost supuși cei ce au luptat pentru țară. Istoria mutilată de comuniști și beteșugul național pe care l-au lăsat în urmă ne vor afecta multă vreme. Cel mai rău mă doare legământul pierdut și faptul că eroii s-au jertfit de pomană. Am rămas doar cu niste monștri născuți în jumătate de secol de somn al rațiunii. Suntem înconjurați de Băsescu, Antonescu, Ponta, Voiculescu, Udrea, Boc, Vanghelie, Becali, Iliescu, Geoană și mulți alții, a căror calități îndoielnice pălesc în fața exemplelor din trecut. Măcar de ar avea bunul simț să stea acasă de ziua națională și să nu-i zvârcolească în mormânt pe cei ce s-au jertfit. Suntem rupți de istorie, poate chiar cu reavoință. Tind să cred că proprii noștri lideri ne încețoșează istoria ca să nu le putem reproșa incompetența. Acum noi cei de rând facem pușcărie politică în libertate. Suntem închiși de ignoranță, rupți de trecut și torturați de un destin care nu ne aparține. Am devenit o națiune pentru care nu vrea să moară nimeni și asta ne omoară. Nu mai avem nici mentori și nici exemple demne de urmat. Am plecat de la Sighet cu durere în suflet și convingerea că voi crăpa capul următorului ghiorțoi care se plânge că Adrian Năstase face pușcărie politică.