Am visat urat frumos.

Vin dintr-un soare orbitor ce mi-a incendiat aripile. Cobor din lumină către oceanul întunecat și rece, într-o furtună de pene arse, scântei și vătălugi de fum. Mă avânt amețitor către apa învolburată în speranța că îmi va aduce izbăvirea de chinurile focului. În picajul vertiginos aerul jelește asurzitor și întărâtă focul care mistuie ce-a mai ramas din mine.

photo by Dan Pavel

Am visat că am îndrăznit să cer, să urc, să vreau, să sper, să țin capul sus de nimeni plecat. Am îndrăznit să întind aripi imaculate într-o mândră încordare și să-mi iau avant. Am reflectat lumina cu pene albe și mi-am dorit să o aduc în sufletele gri. Am risipit întuneric. Am brăzdat norii tulburi în plină anvergură încercând să demonstrez că nimic nu mă poate opri. În lumea lor cețoasă, ocupată de nimicuri prăfuite și visuri spulberate, am fost zeu neînduplecat, uns de nimeni, ales de mulți și înțeles de prea puțini. Am fost vânat și încolțit, îngenuncheat temporar, am plănuit nașterea lumii mele de teama sclaviei în lumea lor. Mi-a fost frica de lanțuri mult prea grele pentru aripi și de pene gri pătate cu ură.

Am fugit spunându-mi că este un act de curaj, că am nevoie de o lume demnă de un zeu. Mi-am desfăcut sfidător aripile imense și am zburat hulindu-i. Toți m-au privit cu o tristete neînțeleasa, neobservată. Au ridicat tăcuți din mâini în semn de adio, palizi, gârboviți și prăfuiți de lumea lor în permanentă construcție. M-ai privit cu mândrie când m-am răzvrătit. Te amăgisem cu lumea mea, promisă în nopți de durere, cănd furtuna vroia să ne smulgă unul din brațele celuilalt. Mi-ai zâmbit cu sinceritatea unui copil convinsă că te voi lua cu mine, că vom clădi împreună un imperiu condus de noi doi, o lume dreapta, senină și plină de culoare, cu loc sub soare pentru toți și piedestal pentru fiecare gest de tandrețe. Dar în furia mea oarbă și revolta fără judecată te-am uitat atunci pe moment și te-am izbit fără să vreau cu dosul aripii de care încercai să te agăți. Am hulit, am luptat sângeros și mi-am luat zborul fără să privesc înapoi către lacrimile tale și privirea schimonosită de durere. Am realizat mult prea tarziu, odata evadat, ca nu erai lângă mine și nici n-ai mai fi fost.

Am rătăcit în lumea mea cea goală neîndrăznind să construiesc ceva. Ne mai văzaând un rost în a umple golul lăsat de absența ta, am pus doar mare nesfârșită și senin prin care să zbor neodihnit în căutare. M-am pedepsit necontenit urlându-ți numele, am plâns, am râs nebun, am plâns din nou și după secole de chin am încetat să te mai caut dar nu să sper. Am presărat peste ocean cu mii de insule de amintiri cu tine, dar într-o zi răpus de remușcare și pustiu, m-am avântat spre soare resemnat. Cu ochii închiși și un surâs pe care numai tu l-ai fi putut desluși, m-am asmuțit asupra cerului, tot mai sus, tot mai fierbinte, printre gloate de admiratori născociți de mine. Am izbucnit în flăcări.

Acum mă prăbușesc vertiginos către oceanul fără de sfârșit, tăcut, cu inima oprită dar simțuri încă vii. Apa învolburată mă reflectă carbonizat și fumegând, dar clipa morți nu îmi aduce alinare pentru că te întrezăresc în adâncuri, un trup fără suflare, purtat de curenți din lumea lor în lumea mea ce ar fi trebuit să fie lumea noastră.