Pantaloni cu un singur crac.

Am plecat să-mi cumpăr o geacă, prilej cu care am constatat că românii sunt malformați. Toate gecile pe care le-am probat aveau mânecile de aceleași dimensiuni indiferent de mărime, umerii foarte înguști și taliile foarte largi. Cred că designerii targhetează pentru supraviețuitorii de la Cernobâl, suferinzii de scolioză și cocoșații cu burtă sub 1.75 înălțime. În tot acest timp mă înghionteam prin puhoiul de consumatori care nu auziseră de criza economică. Priveam în jur cu o ușoară senzație de panică. Ieșeau cărucioarele cu aparatură și alimente de ziceai ca luase foc mall-ul. De gura consoartei care nu vroia să mă vadă ieșind cu mâna în buzunar din al cincilea mall, mi-am cumpărat o pereche de bocanci maro. Am ajuns cu bocancii acasă și am constatat că n-am la ce să-i port. Trecând peste faptul că bocancii sunt de un maro foarte "proaspăt" și nu se potrivesc cu nimic, șifonierul meu conține mai multe țoale negre decât dulapul unui ninja, iar eu mă confrunt de o viață cu obsesia de a asorta coloristic pantofii cu o hanță din partea de sus a trupului.

Odată ajuns în fața șifonierului am realizat că mă îmbrac ca un fel de mercenar oligofren, care încearcă cu disperare să se camufleze noaptea printre loganurile din București. Dacă mâine aș fi invitat undeva unde ar trebui să fac impresie artistică, aș avea foarte puține opțiuni vestimentare respectiv: asasin oligofren, sinsitrat, sau recuperator ucrainean. În schimb dacă încălzirea globală va transforma vreodată România într-un deșert radioactiv așa cum îmi doresc, am tot echipamentul necesar pentru supraviețuire de la bocanci până la chiloți. Dulapurile mele sunt pline de chestii pe care nu le poți purta în nici un anotimp pe... pământ. Am bocanci și haine pentru deșert, am țoale pentru descinderi în Afganistan, am pantofi sport pentru pilotat mașina și haine pentru camuflaj urban. Ca orice bărbat care n-a atins trafaletul niciodată, am haine de zugrăvit și treburi casnice murdare. Am mănuși tactice pentru pistol și echipament pentru a face față oricărei situații în care sunt implicați bubuli, teroriști, extratereștri sau operativi CIA. Dar dacă mă trimiți la colț să cumpăr țigări, nu numai că nu știu cu ce să mă îmbrac, dar o să-mi mut curul din birou în mașină încălțat în ghetele contragrip pe care nu le alerg niciodată, și o să dărdăi cu mucii înghețați de frig arătând ca-n Supremația lui Bourne. Sunt genul de bărbat lipsit de mister (creier) care își cumpără numai țoale comode sau utile. Paleta de culori variază de la gri șobolan la negru. Îmbrăcat arăt la fel de prost ca și dezbrăcat, singura diferență este că râde lumea mai puțin dacă sunt îmbrăcat.

Atunci când ascult de o femeie bine intenționată de pe lângă casă, sau de una pe care vreau să o am lângă casă, îmi cumpăr lucruri elegante în care nu mă regăsesc și care mă stânjenesc teribil. Mi se spune că îmi șade bine și cred pe cuvânt, dar toate hainele în care arăt bine mă stresează cumplit. Mă jenează, mă mănâncă, îmi strivesc diverse părți anatomice, sau mi le repoziționează astfel încât să le simt prezența mereu. Am ajuns la concluzia că dacă vrei să te simți urât trebuie să-ți cumperi haine frumoase. Dacă nu ți-ai simțit burta niciodată, se rezolvă cu o cămașă elegantă slim fit. Dacă nu ți-ai simțit bucile inegale aproape inexistente, îți trebuie blugi de firmă. Dacă vrei să te simți micul gigant, recomand lenjeria intimă Hugo Boss, care cred că a fost născocită pentru eunuci cu picioare scurte și fese de olimpici la slalom. Nu sunt nici pe departe binecuvântat de la Dumnezeu, dar unii chiloți bărbătești sunt croiți astfel încât lărgimea să se adune toată între fese și strâmtețea să te lase fără urmași.

Ești invitat undeva. Îmbracă-te și tu elegant dragă! Îți alcătuiești o vestimentație completă și după o oră de ajustări ieși în sfârșit pe stradă arătând brici. Nu mai contează că pantalonul în combinație cu chiloții de firmă te fac să mergi ca victima unei hemipareze. Nu are împortanță că ți-ai sugrumat burta, ți-ai porționat șuncile ca la abator, ai mutat ficatul mai sus, respiri ca un șoricel muribund și îți pierzi senzația la vârful degetelor. Ideea e că în sfârșit arăti elegant. Cei din jur îți fac complimente sincere în timp ce tu zâmbești ca un retardat care a făcut pe el. Tot drumul te gândești că dacă scapi telefonul pe jos, dracu se apleacă după el fără să-și amputeze un ou. Dacă te împiedici ai garanția că o să dai direct cu porțelanul de bordură din pricina hainei care îți forțează mâinile pe lângă trup. După jumătate de oră pantofii încep să sape în carne vie, cămașa te-a lăsat fără oxigen la cap, și te rogi la bunul Dumnezeu să te poți așeza undeva înainte să izbucnești în lacrimi ca o școlăriță. Mergi pe stradă ca un țap atins de streche și speri din tot sufletul că nu se mănâncă în locul în care ai fost invitat, pentru că ai șanse mari să chiorăști pe cineva dacă sare nasturele de la pantalon. Cănd intri pe ușă constati cu stupoare că toată lumea e la tricou, adidași și pantaloni largi...