Strecurându-se printre mesele pline de petrecăreți afumați, un bătrân vindea cărți tocite și fără valoare. Era îmbrăcat într-un costum de modă veche curat, a cărui mărime trăda faptul că slăbise mult în ultima vreme. Ponosit dar asortat cum se cuvine, atent pieptănat și proaspăt bărbierit, se înghesuia printre consumatori încercând să convingă pe cineva să cumpere o carte.
Pentru că probabil sufăr de o boală neurologică încă nedescoperită, pățesc ca de obicei. Timpul încetinește brusc, hărmălaia din local își pierde din intensitate și totul devine un tablou monocrom în care mișcă o singură pată de culoare.
Bătrânul avansează cu greu printre mese. Îi admir cravata și culorile bine alese. Mă întreb câte vremuri mai bune a prins costumul său. Stofa veche cerne amintiri despre căsătoria unui fiu, despre îmbrățișarea unui prunc în biserică și despre atingerea femeii iubite din timpul unui dans demult uitat.
Șchioapătă la piciorul stâng. Pielea ruptă și talpa mai roasă la pantoful drept. Noaptea ploioasă incită crizele reumatice. Artrită la ambele mâini, mai severă la mâna stângă pe care o menajează manipulând doar cu dreapta. Se apreacă politicos la fiecare masă, zâmbește și arată cărțile. Urează de bine și trece mai departe. O bere neatentă îi stropește manșeta dar nu se scuză. Merge mai departe. Mesenii nu răspund. Privirele nu se abat asupra lui. Nimeni nu interacționează cu bătrânul, și realizez că nu din răutate sau lipsă de bune maniere. Începe să mă apese un gând.
Mă înspăimântă senzația că bătrânul nu mai există. Pare că este o fantomă devenită complet transparentă odată cu trecerea timpului. Văd cum lumina ignoranței trece neocolită prin el și oamenii nu-l mai pot percepe. Nu mai reprezintă decât o hârtie îngălbenită în arhiva unei instituții. A rămas doar o voce fără sunet și un fior pe ceafa umanității. Buzele decrepite rostesc fără glas: O carte, zece lei o carte. Dar nimeni nu-l poate auzi. Zăresc un mort care rătăcește printre noi neștiind că a murit în mintea și sufletul nostru.
Mă izbește dureros o întrebare. Oare cumva noi suntem cei morți? Dacă suntem doar fantome transparente și duhuri fără destinație? Părem ecourile unei lumi distruse, captivi într-un ospăț veșnic, la mese goale uitate în întuneric. Poate suntem strigoi imperceptibili uciși de îndestulare, prin fumul cărora brăzdează un bătrân. Poate că din pricina asta nu-l mai vede nimeni. Este posibil ca lumea să fi rămas populată doar de el și noi să fi murit.
Cineva îmi reproșează că nu îl ascult și mă smulge din nemișcare. Zgomotul revine și petrecerea continuă. Aprob politicos, zămbesc și ciocnesc paharul în cinstea nu știu cărui fapt. Bătrânul îmi întinde o nuvelă scrisă de un belgian mediocru. O apuc știind că n-am s-o citesc. Îi întind o hârtie de zece lei care urma să-mi ajungă indirect în ficat.
Zăresc în portofelul lui o fotografie recentă a unui cuplu de-o vârstă cu mine. În fundalul fotografiei, arhitectură vest europeană, cel mai probabil spaniolă. Un moment de stupiditate mă îndeamnă să mă întreb de ce o poză pe hârtie într-o lume digitală. Îmi dau seama repede și tac. Fotografia aia are substanță, există, noi suntem digitali deci nimic.
No comments:
Post a Comment
Please comment